ALTFEL.info

In decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu l-a etichetat pe ministrul apãrãrii de la acea vreme, generalul Vasile Milea ca fiind “trãdãtor”. Imediat, militarii s-au întrebat ce se va întâmpla cu ei. Vor fi consideraţi colaboratori ai trãdãtorului şi vor fi puşi la zid? La peste 20 de ani de la acel moment, se pare cã întrebarea lor era justificatã, iar rãspunsul la întrebare era unul singur, şi anume DA. Ei nu au fost puşi la zid chiar atunci, întrucât populaţia revoltatã nu a permis “ceauşeilor” cei mici sã acţioneze conform îndemnului “tãtucului” lor. Dar, ceauşeii cei mici nu uitã, nu iartã, nu cedeazã.

Ei s-au dat la fund atunci şi au început sã sape. Si-au asigurat baza materialã punând ghearele pe ceea ce “tãtucul” le zisese cã ar fi “proprietatea poporului” şi au transformat-o în proprietatea lor. Fiind “apropitari” acuma, au fãcut rost de nişte cãrãmizi cu care au ieşit în stradã bãtându-se în piept şi strigând în gura mare cã ei luptã împotriva comunismului. Odatã iscat acest praf, la umbra lui, au trecut la îndeplinirea misiunii ce le fusese lãsatã cu limbã de moarte de “ãl bãtrân”. Si au pornit în urmãrirea “colaboratorilor trãdãtorului”. Numai cã, între timp, ãia cam îmbãtrâniserã şi cam trecuserã în rezervã. “Ce dracu sã le mai faci?” se întrebau ei disperaţi cã nu-şi puteau îndeplini menirea. Mai întâi le-au anulat nişte drepturi legale. Apoi, au fost puşi sã plãteascã pentru alte drepturi acordate gratuit prin lege. Cu toate astea, “ceauşeii” simţeau cã nu se ridicã la înãlţimea misiunii ce le fusese trasatã. Si, deodatã, a apãrut cel mai mare dintre ceauşeii cei mici. Un ceauşel adevãrat, aprig înãlţãtoriu de fierbinţi osanale “iubitului conducãtor”. Un ceauşel veritabil, care jurã azi cã-i neagrã, dar jurã mâine cã e albã, jurându-se cã şi ieri a zis la fel, chiar dacã îi arãţi filmul cu el zicând cã-i neagrã. Mic fiind el, şi necãjit fiind fiindcã îi furaserã unii ibricul în care fãcea bãiţã trimestrial, s-a scremut niţel, s-a urcat pe un cal mare pe care l-a botezat în tradiţia ţigãneascã, zicându-i “Guvern”, şi de acolo a pornit marea rãzbunare împotriva “colaboratorilor trãdãtorului” din cauza cãrora era sã i se spulbere lui, în ’89, visurile de prea-mãrire. Si-a mai tras pe lângã el câţiva ceauşei supãraţi cã nu prea reuşeau sã ajungã şi ei politruci de frunte, i-a înarmat cu “puşca cu pensii” şi i-a trimis la lupta cea mare. “Sho pe ei!” a fost îndemnul rãcnit de sus, de pe cal. Si şeitanii au pornit la atac. Numai cã, ceauşeii cei mici nu au observat cã acel cal mare e ţinut de dârlogi de un tãtar mai nãrãvaş chiar şi decât calul. Iar în ziua în care tãtarul va fi cuprins fie de nervi, fie de un acces de râs, fie de vreo mahumrealã sau de vreo mâncãrime cine ştie pe unde, deodatã smulge calul de dârlogi şi…Dacã are noroc, ceauşelul cel mic o sã cadã de pe cal direct într-o groapã de gunoi. Zic “noroc” pentru cã gunoiul e moale şi nu-şi rupe oasele. Cã, dacã n-are noroc, cade direct sub cal, taman când calul se pişa!