ALTFEL.info

Mai zilele trecute am fost şi eu bolnãvior. Cã, doar nu era sã ies din iarnã teafãr, nu!?! Am încãput pe mâna unui doctor cu care sunt şi cam amic. Probabil, ca sã mã înveţe minte sã nu mã mai îmbolnãvesc degeaba, amicul m-a supus unei investigaţii la care eu nu i-aş supune nici pe

duşmanii mei. In ţimpul acele investigaţii, cicã mi-au fãcut şi anestezie! Zic “cicã”, deoarece, eu când aud de anestezie înţeleg cã adormi, or eu nu-mi amintesc sã fi dormit. Mai mult, când a fost gata, am vrut sã sar jos de pe masa de “osândã” şi sã plec. Odatã au tãbãrât pe mine toţi medicii care erau prin preajmã, de parcã i-ar fi ars ceva, şi m-au blocat. Cã nu, cã nu e bine, cã nu îmi dã voie procedura, cã trebuie sã stau întins mãcar o orã şi  cã pe urmã mã transportã cu cãruciorul. In zadar le-am explicat eu cã n-am nici pe dracu şi pot sã merg, cã nu m-au lãsat. M-am supus, am stat întins pe pat vreo jumãtate de orã, interval în care am mai încercat de vreo douã ori sã “evadez”, da’ m-au prins. Pânã la urmã, au chemat douã fete cu cãrucior. Nu mã lãsau nici sã mã aşez singur pe scaun, vroiau sã mã ia pe braţe, de a trebuit sã ţip la ele: „Bã, voi nu vãdeţi cã dacã mã las pe voi vã sfãrâm?“, cã erau şi pirpirii sãrmanele. In sfârşit, m-au luat cu scaunul cu rotile şi au început sã mã care prin curtea spitalului de mã gândeam: „Dacã mã vede vreun cunoscut, mâine apare în ziar or c-am murit, or c-am înebunit“. La un moment dat, în calea cãruciorului, într-un punct de trecere obligatoriu, cam îngust, nişte fiinţe stãteau de vorbã. Era clar cã nu fãcuserã armata la Marinã, cã, dacã ar fi fãcut-o, ar fi ştiut cã n-ai voie sã staţionezi în punctele de trecere. In clipa aia mi-am dat seama cã pot deveni şi eu util în ceea ce se întâmpla cu mine. Vãzând cã fiinţele staţionate nu reacţioneazã, deşi “motoarele” mele le semnalizaserã cã vrem sã trecem pe acolo, am început sã…fac precum salvarea: “Ni-no, ni-no!”. Numai atunci, fiinţele s-au urnit din loc.

Si, uite aşa am devenit eu, pentru prima datã în viaţã,...claxon.