ALTFEL.info

Toamna, drumurile caută către vii şi livezi, către roade şi culori. Tocmai am comis o abatere dictată de o comemorare. Importantă, dar de cele mai multe ori uitată.

Deşi am putea-o numi cu un cam sec: “95 de ani de la luptele Turtucaiei...” îi spunem cu respect comemorare. A acelora de la 1916 care “glorios au ştiut a muri pentru ţara lor.”

Asociaţia constănţeană “Cultul Eroilor”, ce tocmai a marcat 20 de ani de la o reînfiinţare care de fapt n-a existat, considerând continuitatea de acţiune din 1919, de când s-a născut, fiind “botezată” şi păstorită din 1920 de Regina Maria, a fost invitată de omologii bulgari la respectiva comemorare.

Septembrie al nostru însorit n-a fost aidoma în urmă cu aproape un secol. Ne zbăteam atunci să ne definim ce urma a ne fi viitorul, ţara celor ce vor veni, sensul existenţei naţionale. Iar Intâiul Război ne-a adus de toate, după cele Balcanice, marcate de succes, mai ales o înfrângere grea, atât politică, militară, cât şi a întregului spirit naţional. Poate de asta apare termenul anterior, “uitată”, pentru că în ruptul capului nu ne place să ne amintim de ce am pierdut, mai cu seamă dacă priveşte ţara.

Dar şi atunci şi altădată am înţeles mai târziu greşelile care au dus la un dezastru, am găsit mai târziu vinovaţii, deşi am jertfit mult prea mult acolo.

La 27 august 1916, ora 10, declaram război Austro-Ungariei. A doua zi, feldmareşalul Mackensen prelua conducerea trupelor germane, bulgare şi turceşti de la Dunăre, încercând prin aceasta să atragă atenţia trupelor ruse, deja angajate în Război, spre Sud. Adversarul era îndelung pregătit, deşi efectivele erau sensibil favorabile apărătorilor – 19 batalioane (doar trei de armată regulată, restul rezervişti) contra 30, în perspectiva unei ofensive ce presupune un raport superior, de 3:1, de principiu. Un front de cam 700 km (Durostorul şi Caliacra), o apărare românească pe trei aliniamente, în poziţii ferme, cu naivitatea de a nu aştepta un atac dinspre teritoriul bulgar. O rezistenţă accentuată spre litoralul Mării Negre, la Dobrici, dar un septembrie însângerat pentru poziţia de la Turtucaia, cucerită în doar câteva zile (2-4 septembrie), trupele române fiind împinse spre Dobrogea şi podul rapid încropit peste Dunăre la Olteniţa.

Un bilanţ tragic de peste 3.500 morţi şi răniţi, şi peste 25.000 prizonieri. Retragerea. Lupte din nou, în Dobrogea.

                                                              *     

Pe la-nceputul lui septembrie, locul de comemorare al dezastrului românesc (în acelaşi timp epopee bulgară), un cimitir internaţional, era ruginiu la frunză şi înţesat de lume în haine de duminică. Gărzi, fanfară, trupe echipate de epocă, sobor de preoţi, Neofit, Arhiepiscop de Ruse, oficiali, chiar preşedintele bulgar, dl. Ghiorghi Pârvanov, iar noi, câţiva constănţeni, alături de Preşedintele filialei Cultului Eroilor, emoţionaţi de faptul că eram acolo, ca în fiecare an, unde căzuseră mii de români, de care nu şi-a adus aminte nici o altă  oficialitate. Fie ea cât de mică. Că mici şi bere erau ...

Cu 95 de ani în urmă, cu aliaţi germani echipaţi ”nemţeşte”, cu artilerie grea, deşi noi aveam doar ceva artilerie uşoară, şi chiar echipamentul minimal pentru o astfel de confruntare lipsea,  bulgarii au făptuit ceea ce ei numesc “Epopeea Tutrakanului” (Turtucaia, n.n.). Iar acum, noi toţi, într-o atmosferă pioasă aduceam cu toţii un omagiu tuturor acelor acelor eroi.

Apoi frontul a urcat spre Dobrogea şi alte lupte crude s-au ivit pe aliniamente de apărare dârz ţinute de români, de Divizia 1 Voluntari sârbă, un aliat incredibil de devotat şi de trupe ruse, pe la Topraisar, Cocargea, Cogealac, Mircea Vodă, Cernavodă. La acea vreme a fost dinamitat din raţiuni militare chiar podul de la Borcea, lângă Feteşti, al “Sfântului Saligny” cum i se spunea. Se pare că nu a cedat după chiar douăzeci de vagoane cu exploziv, astfel că a trebuit să fie lovit de artileria marinei de Dunăre.

                                                                  *      

Dar, la fel ca frontul, istorisirea noastră urcă spre Constanţa, unde, în săptămâna care a  urmat, la Universitatea “Ovidius”, au fost invitaţi urmaşii Diviziei 1 sârbe de Voluntari şi reprezentanţi ai Muzeului de istorie din Dobrici, Bulgaria.

I-am avut deci, oaspeţi pe urmaşii acelor sârbi, din acea regiune a Voivodinei, spre a continua aducerea aminte. Pe dl. Milan Mitic, istoric, pe traducătorul lui Eminescu în sârbă, neapărat prietenul lui Nichita Stănescu, poetul Milan Nenadic, pe istoricul Dalibor Denda şi mai ales un grup de voci speciale in uniforme speciale din Voivodina, “Vocile stâncii” (mie nu-mi sună grozav, dar aşa a spus translatoarea, de altfel excelentă). La Simpozionul de la sediul Universităţii “Ovidius”, sârbii au fost duioşi în cântecele lor, populare, oarecum civili, şi candizi, în uniforme de ţară, specifice Voivodinei: au cântat, după priceperea mea, de “inimă albastră”, ceva cu “zelena...” ceva ce, clar era o “frunză verde”, şi ceva cu “Kosova” şi “Kniaz Lazar”, adică o nostalgie de prin Evul Mediu, eroii şi locurile lor...

A doua zi, am depus coroane la Medgidia. In faţa monumentului, o piramidă albă înălţată de oficialităţile locale, spre recunoştinţă eroilor Diviziei sârbe de voluntari, dincolo de cuvinte frumoase, de solemnitatea unui moment evocator, aceiaşi voinici sârbi, civili cu o zi înainte, erau echipaţi de-astă dată cu postav militar, cu cizme şi cu alte voci, deşi la fel de bărbăteşti, mult mai schimbate în acel cor de ceată, haiducesc, un fel de “cântece de cătănie”, dacă-mi dă voie exploatarea semantică. Cu duioşie cu durere, cu drag, cu toţii, cu bărbaţii,  de loc greu de înţeles, deşi n-am putut traduce nici un

cuvânt! Mă gândeam la teleormănenii lui Liviu Vasilică. Instinctiv!

După ce ne-am adus aminte şi am căutat printre pagini şi memorii, am lăsat o picătură din noi la monumentul sârbilor ce au murit pentru Dobrogea, de la Medgidia. Din nou emoţii. Din nou fiorul creştin. De astă dată, cu binecuvântarea Arhiepiscopului Calinic, al Argeşului şi Muscelului. Prin preajmă, militari, activi şi rezervişti, veterani şi, îmbucurător, copii. Chiar fanfara oficială era a unor copii instruiţi de un fost militar!

Pentru că trecutul le naşte firesc, nu este nevoie decât de apropierea de înţelegere. Află-te undeva unde un bunic e simţit, e amintit şi vei fi altfel, vei fi altcineva, vei fi o continuare a istoriei.

Titlul spune tristeţi, evocări. Mai bine ar fi fost nădejde!