Stiam şi eu, ca tot omul, cã exista mãnuşi cu degete, mãnuşi fãrã degete, mãnuşi cu un deget, mãnuşi cu douã degete. Habar n-am avut, însã, cã existã mãnuşi fãrã degete…cu degete! Pânã azi. Azi, am vãzut în metrou o duduie. Stãtea pe bancã şi citea. Avea nişte mãnuşi cu degete, dar care nu-i acopereau degetele în întregime, ci doar pânã puţin dincolo de jumãtate, astfel cã ultima falangã erau descoperitã. Nu m-am mirat, mai vãzusem din astea pe la biciclişti. Numai cã, duduia avea ceva pe deasupa acelor mãnuşi, împletit din aceeaşi ţesãturã. Ceva ca un capac. M-am tot uitat vreun sfert de orã pânã am înţeles despre ce era vorba. Era, într-adevãr, un capac. Când vroia sã citeascã, îl deschidea şi-i rãmâneau degetele semiacoperite libere. Când ieşea afarã, în frig, trãgea acel capac peste degete şi, astfel, mãnuşile deveneau, din mãnuşi cu degete, mãnuşi fãrã degete. Cu mâncãrici la limbã, cum mi se mai înâmplã uneori, dau sã intru-n vorbã cu duduia şi o întreb ce fel de mãnuşi sunt alea. A ridicat spre mine nişte ochi care stãteau gata sã cadã şi mi-a şoptit tandru, în timp ce cobora: “Mãnuşi de şmecheristã, moşule”!
Dracu m-a pus s-o-ntreb!?!
