“Libertatea de exprimare a ziaristilor include si recurgerea la o anumita doza de exagerare, chiar de provocare” (Raspunsul instantei)
Am redat mai sus, între ghilimele, un extras din justificarea deciziei unei instanţe într-un proces intentat împotriva unei gazete, publicat chiar de gazeta respectivă, de unde am şi copiat-o. Am citit-o de vreo câteva ori ca să fiu sigur că am înţeles bine. Din păcate, am înţeles bine ceea ce a hotărât acea reprezentantă de frunte a celei mai slabi verigi a societăţii. Pentru cei care nu au înţeles exact semnificaţia acestei decizii, încerc să ofer câteva exemple de aplicare la nivelul societăţii, căci, nu-i aşa, nimeni un e mai prejos de lege şi de ce ar fi societatea mai prejos decât propria ei verigă slabă?!
- Oricine are vreo treabă pe la tribunal şi nu este mulţumit cum merg lucrurile, îl poate urmări pe judecător şi îi poate pune piedică pe la spate, din mers, aceasta fiind “chiar o provocare”;
- Dacă se întâmplă să simţiţi nevoia să îl mângâiaţi pe judecător, mângâierea nefiind o faptă inculpabilă de nici un fel, atunci puteţi ca în timp ce îl mângâiaţi pe gât să-i suciţi şi beregata, aceasta fiind doar “o anumită doză de exagerare”;
- Dacă pronunţarea sentinţei, ca de obicei, fără legătură cu cauza ci cu directivele primite de instanţă, vă provoacă o stare euforică, puteţi arunca cu o călimară plină cu cerneală, dar cu dopul scos, în completul de judecată, aceasta fiind o evidentă şi puerilă “provocare”, nu-i aşa?
- Iar dacă vi se întâmplă să primiţi o decizie în contradicţie evidentă cu realitatea, puteţi să vă adresaţi instanţei, în plin proces cu sala plină, cu voce tare, eventual în format urlet, “Sunteţi nişte idioţi, hoţilor!”, căci asta nu este decât o simplă “doză de exagerare”, pentru că, în realitate, ei sunt doar nişte simpli escroci imbecili.
