Ii iubesc pe oportunişti! La nebunie! I-aş împăia. Cum, de ce?! Păi, ca să nu se strice şi să ţină cât mai mult, să îi pot admira în întreaga lor măreţie. Mai ales pe ăia care s-au declarat şi dizidenţi chiar de pe 25 decembrie ’89, noaptea, după ce au văzut că, într-adevăr, l-au împuşcat pe cel ce-l adulau ei cu câteva zile înainte. Zilele astea i-am auzit pe câţiva înjurând comunista sărbătoare de 1 Mai. Nu le-am spus că sărbătorirea zilei de 1 Mai ca Zi Internaţională a Muncii s-a stabilit în urma unor mişcări muncitoreşti de amploare începute în SUA, înainte de apariţia comunismului. Nu le-am spus, pentru că opiniile lor nu pot fi zdruncinate cu chestii d-astea, de doi bani, de natură istorică. Altceva îmi place, însă, la unii dintre ei. Faptul că erau nelipsiţi de la mitingurile de 1 Mai, înainte de decembrie ’89. Chiar şi când nu-i chema nimeni, ei simţeau nevoia să fie văzuţi acolo. Aştept cu nerăbdare şi, sincer, nu m-aş mira, ca într-o zi, vreunul dintre ei să declare că acele mitinguri erau o formă de…protest anticomunist. Zău dacă nu i-aş crede! Si nu numai că i-aş împăia, dar chiar i-aş mumifica!
