Iată o expresie foarte potrivită mai ales celor ce folosesc preponderent picioarele pentru a-şi câştiga bunăstarea, deşi, măcar din când în când, le-ar fi util să folosească şi capul. Nu am greşit când am zis că îşi câştigă bunăstarea, iară nu existenţa, aşa cum zice vorba, pentru că despre bunăstare este vorba la cei la care mă refer. Este vorba de cei ce îşi câştigă această bunăstare pe baza acelui sport pentru gentelmeni practicat de derbedei-fotbalul. Ce au născocit mai deunăzi conducătorii fotbaliatorilor ? Cică, pentru a întrona fair-playul şi disciplina pe terenul de joc, echipele învinse vor fi obligate ca, la sfârştul jocului, să îi aplaude pe învingători. Rar mi-a fost dat să aud prostie mai adâncă ! Oamenii ăştia vor să generalizeze falsul şi grotescul. Oare cum îşi pot imagina ei că un învins, rănit în orgoliul lui, uneori chiar lovit de soartă-în funcţie de miza jocului-ar putea să-i aclame generos şi sincer pe cei ce l-au răpus ? Căci una este să recunoşti valoarea celui ce te-a învins şi alta e să îl aplauzi. Ca să nu mai pomenesc de situaţiile, deloc puţine, în care învingătorul nu este cel care a fost mai valoros pe teren !
Iniţiatorii acestei măsuri au auzit ei ceva, pe undeva, dar n-au înţeles nimic. De unde atâta cap acolo unde totul se bazează pe picioare, nu? Ei au auzit că ceva similar se întâmplă în jocul pentru derbedei practicat de gentelmeni, adică în rugby. Da, numai că acolo învingătorii îi aplaudă pe învinşi, nu invers! Pentru că, învingător fiind, poţi să aplauzi sincer întrucât tu eşti fericit. Poţi, atunci, să apreciezi generos, prin aplauze, efortul celor pe care i-ai învins, dăruirea lor şi chiar şi reuşitele, căci şi ei vor fi realizat ceva pe teren. Iar un astfel de gest, făcut de învingător, este şi sincer şi generos şi chiar ar putea fi benefic. Ca să nu mai spun că ar constitui un prim pansament pe rănile învinşilor.
