Am avut zilele astea o discuţie cu reprezentantul unei companii de telefonie mobilă. Ii spuneam că metoda pe care o aplică, aceea de a oferi abonamente avantajoase numai noilor abonaţi, nu oricărui abonat, este un fel de discriminare. Sunt de părere că ceea ce se oferă spre vânzare trebuie să fie accesibil oricui, fără criterii de departajare, nici măcar după vechime, nu numai după criteriile impuse de UE, anume vârstă, religie, sex. Nu a reuşit să-mi dea nici o explicaţie convingătoare. Nici n-ar fi avut cum! M-a frapat, însă, îndârjirea cu care susţinea el că, dacă un abonat vechi vrea să renunţe la abonamentul său şi să ia unul nou, mai avantajos, asta înseamnă că el vrea “să dea ţeapă” companiei respective. Nu a acceptat nici ideea că orice contract poate fi denunţat oricând de oricare din părţi, cu suportarea consecinţelor stipulate în contract, dacă au fost stipulate. Oricum se sucea, oricum se învârtea, singura noţiune pe care o folosea ca pe un stâlp de sprijin şi unic argument era cea legată de “ţeapa” pe care clientul vrea să o tragă companiei. Stiind eu cam cum se comportă companiile de telefonie mobile cu clienţii (vezi “Noi servicii oferite de companiile de telefonie mobile) şi văzând unicul argument folosit de reprezentantul unei astfel de companii, înţeleg că “ţeapa” este tema principală a pregătirii pe care conducerile companiilor respective le asigură angajaţilor lor, dacă nu cumva o fi singura temă de pregătire. Si când te gândeşti că aceste companii sunt cam multinaţionale! Parcă-mi vine să mă-ntreb cine a inventat “ţeapa”, cine “dă ţeapă cui” şi dacă n-ar fi cazul să-l chemăm pe Tepeş pe aici, măcar puţin, să le arate lor adevărata ţeapă pe care o merită şi cum se foloseşte ea.
