Nu mi-au ajuns serviciile oferite de bănci, a trebuit să dau şi peste astea oferite de companiile de telefonie mobilă! Mă adresez prin e-mail companiei la care sunt abonat. Mi se răspunde, tot prin e-mail, că nu mi se va răspunde prin e-mail la problema ridicată, pentru care trebuie să mă adresez telefonic la numărul….Mă pune dracu şi sun la acel număr. O voce suavă îmi spune, în limba română, că pentru limba română să apăs tasta unu. Oare pentru cine o fi serviciul ăsta?! Că dacă aş fi fost străin, nu aş fi înţeles ce mi-a spus în limba română şi nu aş fi apăsat. Iar dacă sunt român, de ce mă pune să mai apăs?! De ce nu se face legătura direct acolo unde se face apăsând pe tasta unu?! In sfârşit, am apăsat. Aceeaşi voce îmi spune că, dacă vreau ceva legat de factură, să apăs din nou tasta unu. Imi iau inima în dinţi şi o apăs iar. Suava voce revine şi îmi cere să introduc codul personal de contact (când mi-am cumpărat telefonul şi am făcut abonamentul nu mi-a pomenit nimeni despre un astfel de cod), iar dacă nu am cod personal de contact atunci să apăs tastele nu ştiu care, plus tasta diez, plus tasta steluţă, apoi să introduc ultimele 6 cifre ale numărului de buletin sau ultimele 6 cifre ale codului fiscal pe care îl am ca plătitor de TVA.
Mare noroc a avut telefonul meu în clipa aia! Aproape că nu-mi dau seama ce m-a oprit să nu-l arunc! Aştia ori mă cred tâmpit, ori îşi imaginează că sunt un robot servitor al lor. Deşi eu cred că sunt doar impotenţi mintal. Si, poate, nu numai mintal! Incapabili să se exprime logic în limba ţării din care îşi câştigă existenţa, se poartă cu mine precum cu nişte scobitori pentru degetele de la picioare. Dar, dacă îi ajută Dumnezeu, poate o să simtă că înţep. In curând, vor pierde un client. Nu cred că va fi singurul. Pentru că am să le mai sugerez unor prieteni la fel de “răbdători” ca şi mine să sune şi ei la numărul ăla. Sunt sigur că fiecare apel la acel număr le vai mai spori numărul clienţilor… pierduţi. Voi avea grijă ca, după fiecare client care-şi anulează abonamentul cu ei, să le trimit un SMS prin care să le spun: “Apăsaţi tasta “mai pierdurăm unu””.
P.S. După vreo două săptămâni de aşteptare, totuşi mi-au răspuns pe e-mail! Parcă au simţit că tocmai vroiam să le dau şi numele aici. Ai naibii, şi-au “tras” şi “divaisuri” d-alea de înregistrat… gândurile!
