“Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român, astăzi, face ca gândirea şi inima să se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul, dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului - şi aceea distorsionată - înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”
Dan PURIC
Mărturisesc că eu îmi pierdusem speranţa în viitorul speciei umane, aia la care visam eu şi despre care fusesem învăţat prin şcoli că va să vie. La câtă mizerie vedeam prin metrou, prin tramvai, prin magazine, prin pieţe, pe străzi, la televizor, la câte parade ale desfrâului mi se bagă pe gât de parcă numai poponarii au ajuns să aibă drepturi iar eu devin infractor în clipa în care cer să fiu tratat la fel cum sunt trataţi ei, îmi pierdusem orice speranţă. Astăzi, “casa muzelor mele”, adică metroul, m-a ajutat să recuperez “de doi bani, speranţă”. Un tânăr în jur de 20 de ani, înalt, suplu, a cedat locul în metrou unui bărbat în jurul a 80 ani. Important este că bărbatul în vârstă NU tremura, NU era beteag, NU implora din priviri să i se cedeze locul. NU! Stătea demn, drept, nici măcar NU se uita spre acel tânăr. Tânărul a făcut chiar un mic efort pentru a-l chema pe acel om ca să-i cedeze locul. Aproape că nu-mi venea să cred, iar în secunda următoare, dacă nu aş fi ştiut sigur că m-ar fi legat şi m-ar fi trimis la spitalul de nebuni, aş fi început să dansez în metrou, de bucurie! Important - tânărul NU avea cercel în ureche, NU avea belciug în nas, NU avea creastă, NU avea şalvari cu turul până la glezne. Aştept ziua în care şi unul astfel “echipat” va face un gest similar. Deabia atunci voi fi ştiind că pot avea speranţă de mai mult de doi bani.
