Un general japonez îmi povestea cã acolo, în Japonia, “întotdeauna a fost un rãzboi între militari şi politicieni”. Adãugirea care urma era şi mai interesantã decât începutul. Zicea acel general japonez aşa: “Pânã la al doilea rãzboi mondial, acest rãzboi era câştigat întotdeauna de armatã. Acuma, lucrurile s-au schimbat”.
Da, pânã la al doilea rãzboi mondial, atunci când în guvern apãreau neînţelegeri legate de bugetul armatei, dacã şeful SMG al armatei japoneze nu era de acord cu sumele alocate pentru armatã, a doua zi îşi dãdea demisia primul ministru, nu şeful SMG.
Dar nu numai în Japonia s-au schimbat lucrurile! Nu cred cã mai este cineva care sã nu fi auzit cã militarii americani au avut obiecţii serioase faţã de rãzboiul din Irak, aşa cum au avut şi faţã de rãzboiul din Vietnam. I-a interesat pe politicieni în vreun fel? In afara miilor de militari morţi în Vietnam, ce altceva au mai obţinut politicienii americani? Doar faptul cã, acuma, creveţii vietnamezi nu mai sunt exportaţi în România, ci în SUA, ca sã aibã “uncle Sam” cu ce sã mai adauge câteva chintale la zecile pe care deja le are.
De-a lungul vremii, întotdeauna rãzboaiele au fost pornite de politicieni dar au fost purtate cu mari sacrificii de armate, iar consecinţele au fost suportate de popoare. Bazele pãcii, însã, niciodatã nu au fost puse de politicieni ci tot de militari. Ei încheiau armistiţiile şi puneau bazele negocierilor pe care le purtau, ulterior, politicienii. Atunci, când semnau pãci, politicienilor le plãcea sã fie însoţiţi de suite cât mai mari de militari. Se fãleau sã fie în fruntea unor oameni care înfruntaserã cu bãrbãţie vrãşmãşiile rãzboiului, imaginându-şi cã privitorii extindeau şi asupra lor aura luptãtorilor.
Acum, vorba generalului japonez, lucrurile s-au schimbat. Politruci de toate culorile ţopãie pe grumazul militarilor batjocorindu-i dupã cum li se aşeazã lor bine. Ce mã enerveazã, este faptul cã acei politruci îşi pot permite sã calce în picioare armata chiar cu sprijinul unor militari. Cãci, întotdeauna politrucii au gãsit metode de a introduce “cai troiani” în armatã, sub forma unor ofiţeri sau generali proveniţi fie din cizmari, fie din vidanjori, fie din brancardieri, fie din soţi de fiice ale unor foşti viitori, fie din nepoţi sau strãnepoţi de…, fie din gineri de…, etc. Iar aceste mârţoage troiane le satisfac toate pohtele politrucilor, întru slava veşnicã a micimii umane.
Nu pledez pentru o altã poziţie a armatei în societate. Au existat momente în care armata a fost chiar rugatã sã preia conducerea în societate, dar bunul simţ a împiedicat-o sã se aşeze pe scaune care nu i s-ar fi potrivit. Aş vrea, însã, ca aceşti politruci sã manifeste mai multã decenţã faţã de armatã. Sã nu-i mai trateze pe militari ca pe o simplã “carne de tun”, şi sã nu uite cã orice lucru care s-a schimbat o datã, se mai poate schimba!
