Vă amintiţi care era stilul propagandei de dinainte de ’89? Nu ni se spunea niciodată ce ziceau “ăilalţi”, ci numai ce ziceau “ai noştri” despre ce au zis “ăilalţi”. Consecinţa? Nimeni nu mai credea nimic din ceea ce ni se spunea. Este nerelevant faptul că, uneori, ni se spuneau nişte adevăruri pe care le-am descoperit şi noi, mulţi ani mai târziu şi cu oarece durere. La momentul acela, din cauza modului defectuos în care se făcea propaganda, noi nu mai credeam nimic. Cum de mi-am amintit acele vremuri? Mă uit şi eu, ca tot omul, la televizor. Georgia a ţinut capul de afiş zilele astea. Si ce văd? Păi numai ce zic georgienii, ce zic americanii, ce zic francezii, ce zice Iuşcenko-reţineţi, ce zice Iuşcenko, nu ce zice Ucraina. De parcă acolo ar fi fost un război georgiano-americano-francezo-iuşcenian, iară nu unul georgiano-rus. Păi de ce aş crede ce mi se spune? N-am o experienţă de viaţă care m-a învăţat să nu mai cred ce-mi spun doar unii?! Aveau dreptate cei ce clamau revenirea comunismului în România. Numai că, dacă mă uit mai atent, taman pe la posturile pe la care îşi beau ei ceaiul de dimineaţă, cafeaua de prânz şi şpriţul de seară, se propagă mai îndârjit numai ce zic “unii”, nu şi ce zic şi “ăilalţi”. Si în presa scrisă e la fel. “Ailalţi” nu există pentru piţifelnicii din presa noastră. Parcă văd “Scânteia” în care era înfierată “a treia cale” sugerată de nişte politologi americani, fără să ni se spună şi ce anume ziceau acei americani. Probabil, dacă ni s-ar fi spus şi ce ziceau ăia, nu mai ajungeam unde am ajuns şi nu mai treceam prin toate frisoanele prin care am trecut.
