Există în politică românească un personaj nu prea mare la stat, dar foarte zburdalnic la sfat. Adică, iute vorbitoriu despre orice şi oricât. Piţifelnicul respectiv administrează şi o urbe, iar prieteni din acea urbe îmi spun că ar fi un bun administrator, lăudându-l, printre altele, şi pentru că ar fi băiat de la ţară, care a răzbit prin forţe proprii. Nu le-am mai reamintit prietenilor că şi Ceauşescu era de la ţară şi răzbise absolut prin forţe proprii. Aş aminti, însă, oricui, nu numai prietenilor mei, că una din cele mai importante caracteristici ale unui om public, şi nu numai public, este credibilitatea. Ori, pe piţifelnicul respectiv, l-am văzut şi auzit eu însumi, în două împrejurări diferite, perorând, o dată, că esenţa democraţiei constă în votul deschis, la vedere, şi altă dată, că esenţa democraţiei constă în votul secret. Las deoparte faptul că, în ambele împrejurări, modalitatea de vot la care se referea el era legiferată, deja, într-un anume fel, deci nu mai era cazul să vorbească decât pentru a face vocalize, eventual, dar să fii convins azi de ceva şi mâine de opusul acelui ceva, mi se pare că spune destule despre gradul de încredere pe care îl poţi avea într-un astfel de personaj. In cel mai bun caz, dacă nu vreau să zic că nu poţi avea încredere în el, pot să zic că omul nu are convingeri proprii, sau, vorba acelui banc, o avea, dar nu e de acord cu ele. Si, ca şi când n-ar fi fost suficiente menifestările lui de până acum, piţifelnicul s-a lansat vijelios în campania electorală, acuzându-i pe X şi Y că îl susţin pe candidatul A, dar neobservând că Z, care-i este şi şef, şi care, după lege nici n-ar avea voie să facă politică partizană, îl susţine declarat pe candidatul B. De aici încolo, se pot bate câmpii în orice direcţie. Căci am serioase îndoieli în capacităţile de orice natură ale omului în care nu poţi avea încredere.
Partea proastă este că piţifelnicul nu este singular în politica românească!
