De câte ori am avut ocazia, am scris în presa militară despre nevoia militarului, indiferent de grad, de a învăţa să se bată, adică de a şti să se apere şi să-l pună cu botul pe labe pe orice individ care ar încerca să-l agreseze sau să-i umilească pe cei din jurul lui. Acum, deşi nu mai scriu în publicaţiile militare, reiau acest subiect, iritat – acesta este cuvântul! – de reacţia de molâi a unor poliţişti chemaţi să neutralizeze un individ tuciuriu certat cu legea. Scenă penibilă, dată pe posturile de televiziune: vreo cinci şase poliţişti nu sunt în stare să imobilizeze un zdrahon la vreo 25-30 de ani, care, exaltat de aburii beţiei, este gata să dea de pământ cu toţi de-odată. Cu chiu-cu vai, poliţiştii reuşesc să-l bage într-o maşină şi să-l ducă acolo unde îi este locul. Prestaţia lamentabilă a bieţilor poliţişti, umflaţi cu ţevia de graşi ce erau, mi-a amintit de o altă scenă consumată în primii ani de aşa-zisă tranziţie şi democraţie, când unii înţelegeau libertatea mai ceva ca la uşa cortului. Într-un tramvai bucureştean, un bătrân este agresat de câţiva ţigani, hoţi de buzunare. De faţă este şi un ofiţer (îmbrăcat în uniformă militară). Neputincioşi în faţa bătăuşilor, călătorii, în majoritate bătrâni, femei şi copii, îşi îndreaptă privirile şi speranţele spre omul în uniformă militară. Dezamăgire totală! Ofiţerul n-a catadicsit să intervină în niciun fel!?
Cu aceste evocări am pus degetul pe o rană mai veche: condiţia fizică a militarului. Eu cred că ofiţerul armatei române trebuie să fie un om de mare demnitate, dar şi de mare curaj. Acesta este spiritul în care ar trebui educat şi format încă din prima zi de şcoală militară. Din păcate, noi am rămas cu mentalitatea de dinainte de 1989, când, obligat fiind „să stea în banca lui”, ofiţerul a ajuns să fie timorat de oricine şi de orice. Probabil că militarii mai vârstnici îşi mai amintesc de cazul unui căpitan, mi se pare, care l-a pus la punct pe un individ agresiv, aplicându-i câteva lovituri de... i-au tăiat elanul războinic. Întâmplarea a ajuns la urechile conducerii politice a armatei, care – culmea! – în loc să-l recompenseze pe ofiţer pentru atitudinea sa curajoasă, l-a pedepsit. Motivul invocat de politrucul şef al armatei, generalul Gomoiu: „ofiţerul a dat dovadă de lipsă de tact!” Formula, sunt sigur, vă este cunoscută şi nu are nevoie de comentarii. Pentru comparaţie, aş aminti aici cazul a cinci sau şase militari israelieni care erau cât pe ce să fie daţi afară din armată din cauză că, aflaţi în timpul liber la un ştrand oarecare, au fost bătuţi măr de trei civili arabi. Ofiţerul trebuie să ştie să se bată – a fost argumentul şefilor acelor militari – pentru a nu fi pus niciodată în împrejurări care să-i lezeze onoarea de militar!
Nu susţin prin aceste rânduri că ofiţerul armatei noastre trebuie să fie un bătăuş. Pledez însă pentru ideea ca el să ştie să se apere şi, dacă situaţia o cere, să-i apere şi pe cei din jurul lui. Autoapărarea este o armă pe care militarul trebuie să o poarte permanent cu sine! Mai ales în zilele noastre, când bădărănia şi violenţa au atins cote îngrijorătoare. Cred că liceele militare, şcolile militare, unităţile militare ar trebui să aibă, zilnic, ore speciale de dezvoltare a condiţiei fizice şi de însuşire a artelor marţiale. Prin anii 90 se luase decizia ca, la trecerea în rezervă, ofiţerii să beneficieze, contracost, şi de pistoletul din dotare. Din păcate, după vreo doi ani, speriaţi de perspectiva acestei decizii, mai-marii armatei au anulat-o. Nu le-am înţeles logica (dacă o fi existând vreuna).
