Zâmbesc, imaginându-mi cã cineva s-ar putea gândi cã vreau sã abordez problema negãrii negaţiei prin prisma celor care o abordau pe vremea când se vorbea şi despre “Stângismul-boala copilãriei comunismului”. Nici pe departe! Vreau sã zic vreo douã vorbe despre boala noastrã de a folosi dubla negaţie atunci când vrem sã afirmãm ceva, fãrã sã ne gândim cã s-ar putea înţelege cu totul altceva decât vrem noi sã spunem. De exemplu, este frecvent întâlnitã formularea: “Ala nu face nimic”.
Adicã, ce vrem sã zicem, cã “Ala face ceva”? Cãci, dacã “nimic” nu face, atunci înseamnã cã “ceva” face, nu? Nu ştiu cum o fi la alte popoare, dar ştiu cã englezii şi americanii, atunci când vor sã spunã ceea ce spunem noi prin “Ala nu face nimic”, zic “Ala FACE nimic”, sau “Ala NU FACE ceva”. Chestiunea ar fi lipsitã de importanţã atâta vreme cât noi între noi înţelegem ce vrem sã ne spunem. Dar ce ne facem acuma, când suntem în NATO şi în UE şi în CMN, şi în…Dar unde nu suntem noi, sau unde n-am vrea sã fim!?! Ce ne facem atunci când vorbitorul nativ de limbã românã, care stã de vorbã cu vorbitorul nativ de altã limbã, are lângã el, chipurile ca ajutor, un vorbitor nativ de limbã românã devenit translator dupã ureche?
Cã ãştia traduc…româneşte. Adicã, dupã principiul “cum se aude, aşa se scrie”, cãci pe ei nu i-a învãţat nimeni ce înseamnã a traduce, ci numai cum se deschide dicţionarul. Iar partenerii înţeleg exact altceva decât încearcã acel vorbitor nativ de limbã românã sã le transmitã, cu ajutorul acelui vorbitor nativ de limbã românã devenit vorbitor dupã ureche al unei limbi strãine. Intrucât aceşti “translatori” (nu, n-am pus degeaba ghilimelele, vã rog sã nu faceţi abstracţie de ele!) s-au înmulţit atât încât nu mai putem scãpa de ei, cred cã ar trebui sã se interzicã “negarea negaţiei” în limba românã.
