Am prins fără să ştiu, deşi aş fi vrut să fi ştiut mai dinainte ca să o pot urmări, o emisiune televizată în care cânta inegalabilul şi inimitabilul TUDOR GHEORGHE. Cânta un tango din cele de demult, cum îi place lui să readucă în atenţie în ultima vreme. Nu voi vorbi acuma despre el. Ar fi prea multe de spus, au spus şi vor mai spune mulţi alţii şi, pe deasupra, aş putea fi acuzat de partizanat în favoarea celui cu care mă duceam din Podari la Craiova, mergând pe aceeaşi bicicletă şi pedalând pe rând, ca să vedem filmul CANTARETUL MEXICAN cu LOUIS MARIANO. Mă voi rezuma la o secvenţă care m-a şocat frumos, dacă acceptaţi că este posibil şi aşa ceva. In secvenţa respectivă apărea o tânără din orchestra ce-l acompania pe menestrel, cântând la vioară. Sunt un observator suficient de atent şi, mai ales, suficient de…cârcotaş ca să nu scap secvenţele meritorii. Secvenţa cu pricina ar fi meritat să fie înrămată. Nu îmi amintesc să mai fi văzut o fiinţă atât de absorbită de munca pe care o făcea, căci asta făcea ea acolo, atunci-muncea. Era atât de concentrată, încât cred că, dacă ar fi fost brusc întrebată cum o cheamă, nu ar fi ştiut să răspundă. De fapt, ea nici nu mai era acolo, pe scenă, ci era “dusă”, era plecată în muzica la a cărei interpretare muncea.
“Bine, bine”, îmi veţi zice, “dar există atâţia oameni pe deplin concentraţi asupra a ceea ce au de făcut! De exemplu chirurgii, sau piloţii, care nu-şi pot permite să nu fie pe deplin concentraţi asupra a ceea ce fac ». Aveţi absolută dreptate, numai că eu nu am apucat să spun esenţialul. Fiinţa aia superconcentrată, « dusă » cu totul în muzica la care muncea, era toată…un zâmbet luminos şi radia de bucurie cu întreaga ei făptură.
Ce mare lucru ! Să fii încântat de ceea ce faci. Să te scufunzi cu totul în munca pe care o faci şi să te scufunzi zâmbind din toată fiinţa !
