Ca orice român cu moral robust, m-am ruşinat şi eu adeseori din cauza manifestãrilot unor conaţionali d-ai mei. Mãrturisesc cã nu mã simţeam deloc bine în acele momente. Acum, însã, m-am vindecat. Cu ajutorul unor franceji. Aia de la Bordo, cã eu sunt român şi se scrie cum se citeşte. Acuma, când scriu, e pauza meciului dintre ãia de la Bordo şi CFR 1907 Cluj. Am apucat sã urmãresc doar prima reprizã. Nici nu mã mai intereseazã scorul final! In copilãrie am avut şansa sã însoţesc echipa de fotbal a fabricii unde lucra tata. Uneori mai jucam şi eu. Cu meciurile noastre din campionatul raional am ajuns pe la Tuglui, Glod, Bucovãţ, Mofleni, Gângiova, Palilula, Vârâţi şi prin alte localitãţi la fel de celebre. Nicãieri, dar nicãieri, nu mi-a fost dat sã asist la manifestãri atât de grobiene ca ale ãlora de la Bordo. N-am întâlnit nicãieri manifestãri mai de ţârloi ca ale acelor “leo franceji”. Si nici violenţã atât de evidentã ca a fotbaliştilor din echipa aia. Manifestãrile acelor “leo franceji” din tribune m-au ajutat sã mã vindec de sindromul românului cu moralul robust. De azi încolo nu-mi va mai fi jenã niciodatã, indiferent ce vor face conaţionalii mei. Iar pentru asta le voi fi recunoscãtor otrepelor din Bordo. D-aia zic: merci bã, “leo francejilor”! Si hai sictir, totodatã!
