Se ştie că, de-a lungul istoriei, întotdeauna s-au aciuat pe lîngă liderii importanţi şi...lingăi importanţi. Ba pictori de casă, ba poeţi de casă, ba ideologi pârâţi care nu făceau decât să proslăvească aberaţiile liderului care le dădea păpică, acoperiş şi, mai nou, chiar şi avion de mers la mare.
Nu altfel stau lucrurile în zilele noastre. Azi „mi s-a pus pata” pe un lingău de curte înaltă. E un tip cu faţa lividă, cu nume deturnant nemeritat spre poezie, cu gura incleştată, scoţând cuvintele printre măsele. Cu părul bine conturat la marginea frunţii şi fizionomie specifică paranoizilor-fascistoizi, de genul unuia dintre personajele din “ACTORUL SI SALBATICII”. Lingăul moare că adulatul său nu are puterea pe care şi-ar dori-o şi invocă cele mai hazlii argumente. Printre altele, el zice că respectivul idol al lui ar trebui să aibă mai multe puteri deoarece...este ales de popor. Las deoparte faptul că tot de popor sunt aleşi şi alţii care, după părerea lingăului nu ar trebui, totuşi, să aibă puteri mai mari, dar nu pot să nu constat că, la îngustimea naturală a gândirii lui, el nu înţelege că un popor s-ar putea să vrea să îl aleagă pe cel mai înţelept, nu neapărat pe cel mai coios. Că cel mai coios se alege, de obicei, drept lider al unei găşti. Paranoicul lingău îşi devoalează astfel apartenenţa-el aparţine unei găşti şi nu-nţelege decât că liderul trebuie să fie coios. Este, probabil, singura caracteristică a unei fiinţe umane în faţa căreia lingăul ştie că trebuie să se închine.
