Am auzit la televizor că preşedintele Bush, în discursul susţinut la CEC, s-a adresat poporului român. Am dat fuga, am luat ziarul şi am citit discursul. L-am mai citit o dată. Nimic! Nici un cuvânt nu-mi era adresat. Când să plece, la aeroport, o aud pe reporteriţa de la televizor zicând că preşedintele Bush salută poporul român de pe scara avionului. Mă uit repede la televizor dar, în mod evident, Bush nu-mi făcea mie cu mâna. “Măi, să fie!”, mi-am zis. “Aştia m-au dat afară din poporul român şi nici nu m-au anunţat!?”, m-am întrebat eu ca să mă aflu-n treabă. Si am adăugat, ca să mă aflu şi mai adânc în treabă: “Iar dacă nu m-au dat, de ce vorbesc ăştia şi în numele meu?!”.
Intâmplarea mi-a amintit, totuşi, de o secvenţă petrecută cu mulţi ani în urmă. Atunci, l-am înjurat pe un american care mă bătuse de trei ori la rând la popa-prostu. Te pomeneşti că ăla o fi înţeles că eu am înjurat poporul american!
