Mărturisesc că mi-ar fi fost nespus de drag să scriu ceva despre nişte incoruptibili, nu despre nişte incompatibili. Din păcate, viaţa îmi scoate în cale ce vrea ea, nu ce visez eu!
Citesc în presă despre un scandal izbucnit într-un ONG pornind de la incompatibilităţile unor membri, în frunte cu preşedintele acelui ONG. Că soţia unuia lucrează nu ştiu unde, ceea ce îl face incompatibil pe soţul soţiei sale cu poziţia din ONG, că sora altuia face nu ştiu ce, ceea ce îl face incompatibil pe fratele surorii sale cu poziţia din acel ONG, etc., etc., etc. Mi se pare că s-au şi bătut pornind de la această ceartă.
Mie, unul, această întâmplare nu mi-ar fi spus decât ceva legat de incapacitatea acelor oameni, nu despre incompatibilitatea lor. Căci a te împiedica în aşa ceva atunci când realmente vrei să faci ceva cu bună credinţă, nu poate fi decât dovadă de incapacitate, ca să nu-i zic impotenţă, intelectuală.
Totuşi, subiectul n-a trecut pe lângă mine. Nu a trecut, pentru că am mai auzit în anii din urmă de tot felul de invenţii în acest nou domeniu, al incompatibilităţilor. Oameni fără vocaţia facerii de ceva, inventează incompatibilităţi. Unii i-au declarat incompatibili pe cei care se însoară cu fete din instituţia în care lucrează. Asta a fost chestia care mi-a amintit de vremea « toarăşului ». Pe atunci, nu aveai voie să fii şeful sau subordonatul soţului sau al soţiei proprii. Desigur, aceasta era o incompatibilitate pentru…căţei, căci « toarăşa » dulăului nu era incompatibilă cu o astfel de poziţie.
Acuma, mie mi-e foarte clar că aceşti inventatori de incompatibiltăţi nu ştiu ce condiţii ar trebui să îndeplinească subordonaţii lor pentru a face ceva. Ei ştiu doar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a nu face altceva. Pe de altă parte, mi-e clar că ei exploatează şi slăbiciunile oamenilor, care se tem (de ce?) să-i dea în judecată pentru încălcarea tuturor normelor constituţionale şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Probabil că românii nu s-au trezit încă din somnul secular, iar inventatorii de incompatibiltăţi se folosesc de starea lor pentru a se înscrie cu ceva realizat de ei.
Inainte de 1989, circula un film la care nu avea toată lumea acces. Se numea « 1984 » şi o grămadă de guguştiuci se dădeau de ceasul morţii să explice că societatea reprezentată în film era o societate comunistă. Eu, care trăiam într-o societate pârât-comunistă şi care ştiam ce ştiam le spuneam, dar degeaba, că aia este tipul de societate spre care se îndreptau ţările pârât-democratice şi civilizate. Printre altele, aveam în vedere şi faptul că autorul nu trăise niciodată într-o societate comunistă, ci în de cealaltă, şi nu se putea inspira decât din nişte realităţi. Au trecut anii, adevărurile privind libertăţile, inclusiv libertatea de a fi monitorizat şi în somn, au ieşit la iveală, iar noi am început să simţim pe pielea noastră aceste adevăruri. Sub acest aspect, nimic de mirare. Ce mă miră este faptul că nu numai că nu s-a renunţat la dosarele de cadre pentru a se apela la criterii de competenţă profesională, ci, mai rău, se dezvoltă acele dosare cu noi criterii aberante.
In ritmul şi în felul ăsta, viitorul nostru este cert. Vom deveni incompatibili cu…noi înşine. Dacă am fi avut o lecuţă de noroc, mai întâi şi mai întâi ar fi devenit incompatibili cu ei înşişi, aceşti inventatori de incompatibilităţi artificiale. Chiar aş încerca să îi ajut cu un sfat. Atunci când li se naşte primul copil, să-şi dea demisia şi să se facă şomeri, ei şi nevestele lor. In felul ăsta, vor fi siguri că odrasla lor nu va fi incompatibilă cu poziţiile şi preocupările părinţilor. Deşi, nişte inovatori în ale incompatibilităţilor ar putea descoperi noi forme de incompatibilitate. Cu viaţa, de exemplu ?!
