Multã vreme am fost nedumerit de atitudinea unei instanţe care nu mi-a dat câştig de cauzã într-un proces intentat Ministerului Aflãtorilor p-acolo, pe care l-am acuzat de încãlcarea unor legi. Fusesem nedumerit nu pentru cã pierdusem procesul, cãci în orice proces numai una din pãrţi câştigã, ci de faptul cã acel minister cãlcase în mod flagrant şi evident o lege şi, mai ales, de faptul cã în decizia finalã a instanţei, o bunã parte din argumentele invocate de mine nu existau. Adicã, nu erau nici confirmate dar nici combãtute, cum ar fi fost normal, ci, pur şi simplu, fuseserã ignorate. Nici la recurs nu au stat altfel lucrurile. Luând în consideraţie şi atitudinea avocaţilor care, în chiar ultima zi au trecut “în barca cealaltã”, mi-am imaginat cã aveam de a face cu “o lucrãturã”. Mã gândeam cã, probabil, ministerul acela fãcuse ceva ca decizia instanţei sã nu determine orientarea unor sume importante spre “pârâcioşi” dându-le câştig de cauzã şi mã întrebam de ce ar fi acceptat justiţia aşa ceva. Acuma m-am “iluminat”. Justiţia şi-a pregãtit propriul proces. Pentru cã, într-un caz similar cu al meu, în care nu se respectau nişte drepturi legale, mai zilele trecute justiţia şi-a dat sie înseşi câştig de cauzã şi a înşfãcat repede banii care crede cã i se cuvin, aşa cum credeam şi eu cã mi se cuvin.
Si eu care mã-mbãtasem cu ideea cã n-am avea justiţie pentru cã justiţiabilii n-au vocaţie justiţiarã (vezi “Si totuşi de ce n-avem justiţie?”)! Pe dracu! Noi n-avem justiţie pentru alţii, dar pentru ea, pentru justiţie, avem. Cãci, nu-i aşa, în Românica s-a inventat singura justiţie din lume care funcţioneazã numai pentru sine, renumita justiţie “alu peşte”.
