Sunt un microbist banal. Adică, unul cu care nu te poţi înţelege atunci când este meci la televizor şi cu care este mai bine să nu ai de a face atunci când pierde echipa lui. Am urmărit şi eu meciurile Campionatului European. Si eu am fost supărat când a trebuit să plecăm acasă. Supărarea mea, însă, nu era din cauza faptului că ne-au bătut olandezii ci din cauză că băieţii ăia care purtau insemnele României pe echipament nu ştiau de ce intraseră pe teren. Se pare că lor nu le spune nimeni că ei sunt sportivi şi că în această calitate se află acolo. Nu e treaba lor să analizeze clasamentele, să facă scenarii, să critice sau să laude pe alţii. Treaba lor este să facă sport. Si cum ei şi-au ales ca disciplină sportivă fotbalul, treaba lor este să joace fotbal. Ori, cel puţin în meciul cu Olanda, ei nu au jucat fotbal. Degeaba crticăm de jur împrejur, începând cu selecţionerul şi continuând cu FRF, arbitrii, gazdele, ploaia, căldura, ş.a.m.d.! Atât ar fi avut de făcut-să joace fotbal. Sunt sigur că cel puţin 50% dintre cei supăraţi pe ei nu ar mai fi fost supăraţi. Poate că ar fi fost trişti, dacă tot am fi pierdut, dar nu ar fi fost supăraţi pe jucători. Imi amintesc un meci al naţionalei de prin anii ’70 şi ceva. Cu Iugoslavia, la Bucureşti. Ne-au bătut iugoslavii cu 6-4. Vă daţi seama? Infrângere acasă, cu 6 goluri încasate. Cu toate astea, aproape nimeni nu era supărat pe jucători. Pentru că alergaseră de mama focului, luptaseră până în ultima secundă, marcaseră şi 4 goluri. In acel meci, întâmplarea a făcut ca iugoslavii să tragă vreo 7 şuturi spre poarta noastră, dintre care 6 au fost în vinclu şi s-au transformat în cele 6 goluri. Pe cine şi de ce era să te superi? E sport, se înţelege, există şi şansă, există şi ghinion. Cu o condiţie-să faci sport pe teren, nu frecţie cu galenica la piciorul de lemn!
