Pe culoarele unui spital a mai murit un om sub privirile indiferente
ale celor ce sunt plãtiţi pentru a nu fi indiferenţi faţã de vieţile oamenilor.
Nu este primul şi, probabil, nici ultimul. Numeroase întrebãri ridicã
acest caz, dar cred cã întrebarea esenţialã a fost formulatã de un tânãr
cãruia îi descopãr mereu noi calitãţi. Tânãrul constata cã omul acela
a murit pentru cã toţi cei aflaţi pe traseul lui spre moarte au fost indolenţi.
Apoi adãuga: “Asta ar trebui sã se întrebe conducãtorii-de ce sunt oamenii
aceştia indolenţi? Nu de ce au fãcut sau n-au fãcut ceva”. Nu cred cã
aş fi putut pune punctul pe “i” mai bine decât a fãcut-o acel tânãr. Nu
sunt “fruntaşul clasei” şi nu pot ridica mâna zicând “ştiu eu rãspunsul
la întrebare”, dar vreo douã încercãri timide tot aş face.
1.Trãim înfiorãtor de repede şi intens. Fugim în zori de zi la serviciu,
unde ne aşteaptã o mulţime de sarcini, pe care trebuie sã le îndeplinim
respectând o grãmadã de proceduri întocmite de alţii. Si atât ne trebuie,
sã încãlcãm vreo regulã stabilitã de ãia, alţii! Dupã amiazã şi seara
avem multiple întâlniri de afaceri, de conivenţã, sau “de socializare”
la care iar trebuie sã respectãm nişte proceduri sau nişte reguli. Suntem
permanent atenţi, concentraţi pe reguli şi proceduri, zâmbim doar pentru
pozã pentru cã “dã bine”. Aproape nimic din ceea ce facem nu mai este
produsul propriei noastre gândiri sau al propriilor noastre trãiri şi
nimic din ceea ce facem nu ne mai aparţine. Implicare? Cum? Care ar fi
resortul care sã ne implice!?! La cine se aflã? Cãci la noi, nu se aflã
în nici un caz! Nu mai are loc de reguli şi proceduri. La conducãtori?
Scuzatã fie-mi întrebarea: care…conducãtori!?!
2. Medicina noastrã a fost condusã de un socotitor de CAP. Rectific-socotitor
de GAC, cã pe vremea CAP-urilor se mai deşteptaserã oleacã. Singurul lucru
de care a fost capabil a fost sã aşeze cãruţa înaintea cailor. Consecinţa?
Actul administrativ, de orice naturã, a trecut înaintea actului medical
în toate spitalele. Managerul este mai presus decât medicul, chiar şi
atunci când manager este un medic, socotitorul nefiind capabil a înţelege
cã, într-un spital, managerii de orice naturã, administrativi, financiari
sau pompieristici, trebuie sã susţinã actul medical, iarã nu invers. Iar
actul medical are ca principal şi unic obiectiv pacientul, nu costul zilei
de spitalizare, nu numãrul de paturi pe locuitor, nu durata medie a spitalizãrii,
nu cotizaţia la asigurãri. La aşa “management” al actului medical, aşa
consecinţe. Socotitorul a decis cã mai întâi trebuie sã arãţi asigurarea
şi pe urmã sã primeşti tratament, nu invers. Ai uitat asigurarea acasã?
Te duci frumos în rai, sub privirile galeşe ale socotitorilor, şi, dacã
Cel de sus te retrimite pe Pãmânt, se uitã şi ei la tine. Dar numai dacã
Cel de sus ţi-a pus şi asigurarea în mânã. Altminteri-“ia uite-l şi pe
nesimţiţu ãsta, tocmai aici s-a gãsit sã facã infarct, în spitalul nostru!”.
Si a fãcut şi prozeliţi socotitorul! Si alte structuri medicale din subordinea
ministerului condus de socotitor au fost preluate de alţi socotitori,
de alţi contabili. Nu m-aş mira dacã o fi fost vreuna preluatã şi de vreun….Nu,
nu, era sã zic o prostie! Era sã zic de vreun brutar, dar nu merge, cã
brutarii nu pun în copaie întâi apa şi pe urmã fãina, ca sã facã aluatul!
Cã dacã ar fi fost aşa am fi murit şi de foame, nu numai de…indolenţã!
Sã fim pregãtiţi, cãci roadele socotitorului deabia au început sã aparã.
Urmeazã adevãrata recoltã!
