O înaltă instanţă românească, atât de înaltă încât nici adevărul şi nici dreptatea nu ajung până la nasul ei, a adoptat o decizie prin care un înalt funcţionar al statului român, şi el având aceleaşi caracteristici determinate de înălţime ca şi înalta instanţă, este disculpat de orice vină într-un conflict aparent discriminatoriu. Zic conflict dicriminatoriu, căci a fost generat de o anume atitudine a înaltului funcţionar care a fost interpretată, de alte înalte instanţe, dar nu chiar atâ de înalte, ca fiind atitudine discriminatorie. Episodul este ultracunoscut şi s-a învârtit în jurul expresiei “ţigancă împuţită”. Acum, sincer să fiu, pe mine, dacă aş fi fost ţigancă, m-ar fi deranjat apelativul “împuţită”, nu “ţigancă”, iar dacă n-aş fi fost ţigancă, tot “împuţită” m-ar fi deranjat. Cu toate astea, înaltele instanţe, alea nu chiar atât de înalte, găsiseră de cuviinţă că ar fi fost un act de discriminare, şi cum de discriminare după grosimea jegului sau după miros n-am auzit să se fi standardizat, rezultă că discriminarea se referea la folosirea apelativului “ţigancă”. Bun, şi ce zice acuma instanţa aia înaltă detot? Zice că nu a fost discriminare, ci a fost exprimare a gândurilor înaltului funcţionar.
V-aţi prins? Aţi văzutără vreodată vreo disculpare mai otrăvită? Căci, ce face, în esenţă, această disculpare? Il devoalează pe înaltul funcţionar în faţa poporului. Cum s-ar zice, tot în popor, îl lasă în curul gol. Căci sentinţa asta ne spune nouă că el nu a folosit acele expresii pentru a face discriminare, acele expresii nefiind generate de apartenenţa acelei fiinţe la o anume rasă, car’va’zică, sau la o anumită categorie de mirosuri, ci, pur şi simplu, aşa gândeşte înaltul funcţionar. Cum? Aşa îi consideră înaltul funcţionar pe supuşii săi?! Fără discriminare?! Adică… pe toţi?!
