In anii ’90, indubitabil Vestul câştigase un război. Că fusese rece, că fusese căliu, nu mai conta. Il câştigase. Era deschis drumul spre răsărit, acolo unde era pământ, erau resurse naturale, era forţă de muncă ieftină. Un adevărat Eldorado! Numai că, miopi şi bolnavi de propria lor importanţă, nişte politicieni din Vest au găsit de cuviinţă că ar fi mai bine să piardă ceea ce se câştigase prin efortul a peste 40 de ani. Si ce au făcut ei? Au găsit de cuviinţă să râdă de exponentul cel mai puternic şi cel mai bine dotat de Dumnezeu al Estului-Rusia. Cum? Simplu. Arătând Rusiei că opinia ei nu face doi bani, că opinia ei nu contează, că ei pot face absolut ce vor chiar dacă este împotriva Rusiei. Zis şi făcut. Numai că rezultatul a fost cu totul altul. Rusia s-a zburlit, s-a adunat de pe jos şi nu mai este dispusă să negocieze. Dar pământul şi resursele au rămas tot acolo, nu s-au mutat în altă parte! Ba chiar, între timp, resursele similare de prin alte zări s-au cam împuţinat. Si când te gândeşti că în anii ’90, pentru cucerirea Estului ar fi fost suficient să spui Rusiei că o asculţi şi pe ea şi, atunci când oricum n-ar fi contat, să-i dai şi dreptate.
Ce-am făcut noi între timp? Am făcut ca puradelul ţiganului care stă ascuns după ta-su şi scoate şi el limba şi face semne obscene către ăla cu care discută ta-su în contradictoriu. Numai că, între timp, ta-su a murit şi puradelul a rămas singur cu ăla la care s-a strâmbat.
