Mare scandal, mare, legat de expoziţia organizată la New York de Institutul Cultural Român. Acea expoziţie în care a fost expusă statueta reprezentând un măgăruş (o fi fost porc? Că după cum arăta…) căruia îi crescuse o zvastică în cur. Asta, ca să mă exprim pe măsura expoziţiei şi eu, nu?! Acea expoziţie în care, mari artişti au împodobit pereţii, contra cost, cu desene mult inferioare artistic celor pe care copiii le mâzgălesc pe trotuare cu creta, gratis. Dar, vorba cuiva, n-am să insist pe aspectele estetice ale expoziţiei, nefiind eu vreun expert în domeniu. Deşi, “marii artişti” zic că expoziţiile sunt destinate marelui public. Că de aia le organizează în săli mari, aflate în drumul oamenilor. Altminteri, le-ar organiza acasă, pe hol, sau în WC-ul propriu. N-am să insist nici pe chestiunile abordate deja pe canalele de televiziune şi prin paginile jurnalelor, cele referitoare la cei care i-au numit pe cei ce conduc ICR, cele referitoare la fondurile pe care le foloseşte ICR, cele referitoare la părerea liderilor ICR despre poporul a cărui cultură zic ei că o promovează. Eu am să mă refer la unul dintre exponate. Acel om (om?) alb, lunguieţ, cu degetele răsucite, căruia îi atârnă ceva ca o şurubelniţă mică între ceea ce ar putea fi picioarele lui. Ceva, aşa, ca o prelungire. Poate chiar acel atavism căruia, în cazul animalelor, i se zice coadă. Acela culcat lângă vitrina sălii în care era expus. Acela alb. Reţineţi-alb! Nu negru, nu galben. Bun! Ce m-a frapat pe mine la acel om? Căci arta, car’va’zică, lucrează cu simboluri, nu?! Ei bine, pe mine m-a frapat faptul că acel om era plat. In intreaga istorie a artei, artiştii, fie ei mari, mici, sau mijlocii, s-au străduit să pună în evidenţă, fie prin cuvânt, fie prin muzică, fie prin desen, fie prin sculptură, omul deosebit, omul care are ceva remarcabil. Chiar şi caricatura apelează la trăsături definitorii ale unui om. Nici n-ai avea cum să caricaturizezi un om…plat. Ar însemna să-i faci o poză, de fapt. Mărită, sau micşorată, dar o poză. Ei bine, măreţii artişti promovaţi de ICR au găsit de cuviinţă să aducă în scenă omul plat. Vă amintiţi cine mai cerea artiştilor să-şi concentreze opera pe omul plat? Exact! Dar ştiţi şi de ce. Pentru că acei lideri ai regimului pe nedrept denumit comunist nu doreau să fie descoperiţi şi promovaţi oameni care aveau ceva specific, care ieşeau în evidenţă prin ceva. Ei aveau nevoie să fie înconjuraţi de oameni plaţi, din mijlocul cărora să iasă în evidenţă statura lor impozantă. Atât de impozantă, încât, dacă ceilalţi n-ar fi fost plaţi, ei nici nu s-ar mai fi văzut. Cu toată strădania acelor lideri, artiştii români se încăpăţânau şi nu reuşeau să ilustreze eroul cerut de lideri. Pentru că, până şi atunci când se apucau să prezinte nişte ţărani, artiştii români prezentau tot nişte ţărani cu niscaiva trăsături, fie de caracter, fie fizice, care ieşeau în evidenţă pregnant. Erau, car’va’zică, recognoscibili, nu erau plaţi. Si iată că a fost nevoie de un efort financiar susţinut şi de o selecţie riguroasă a liderilor ICR pentru a se putea împlini visul liderilor comunişti. Mari anticomunişti aceşti lideri ai ICR, nu?! Aştia mi-amintesc cântecul legionar: “Căpitane, nu fi trist! Garda merge înainte. Prin Partidul Comunist!”. Nu-mi dau seama ce li s-ar potrivi lor acuma. Probabil, ceva de genul: Comunişti, nu fiţi trişti, platitudinea merge înainte, prin…anticomunişti!
