M-am străduit din răsputeri să mă ţin deoparte de subiectul “SUMMITUL NATO”. Aproape că nici nu m-am uitat la televizor, numai ca să nu îmi sară în braţe vreun subiect legat de această întâmplare neîntâmplătoare. Dar nu m-au lăsat vorbitorii ăştia de pe ecranele televizoarelor, pentru nimic în lume!
Din noianul de vorbe aiurea aruncate de jur împrejur, într-o veselie de nestăvilit, cel mai mult m-au infuriat cele referitoare la eşecul înregistrat de România la acest summit. Nu din considerente patriotarde, nu din dragoste pentru politicienii români, ci dintr-un motiv pur raţional. Care eşec? Ce vroia România şi nu a reuşit? Vroia România să facă din Ucraina vreun judeţ al ei? Sau din Macedonia? Işi propusese România să facă din Georgia o zonă liberă a portului Constanţa? De ce dracu nu reuşim să fim serioşi niciodată?! A fost o adunare a unei alianţe. O alianţă care adoptă măsurile importante prin consens şi în care, dacă Luxemburgul, care e mai mic decât Doljul, nu vrea, nu se adoptă. Ce treabă are asta cu România care a fost doar gazda acestui summit? A, că “toarăşii” care critică acuma şi-au proiectat prost nişte aşteptări, ajutaţi şi de nişte lideri români, şi că acuma sunt furioşi fiindcă previziunile lor s-au dovedit apă de ploaie, este altceva! Dar nu ştiu de ce, aceşti “toarăşi” îmi lasă impresia că vor să propage ideea că, dacă mai mulţi oameni se adună într-o sală să facă ceva şi nu se înţeleg, atunci de vină este… sala. Probabil, ei vor să inducă în subliminal ideea că pe vremea când îl aplaudau în neştire pe fostul “toarăş” prim, ei nu aveau nici o vină, ci vinovată era sala de şedinţe.
Intâmplarea mi-aminteşte de versurile unui cântec popular-“Pe mine m-ai omorât, da cu calu ce-ai avut?”.
