Citesc în presã cã Ministerul Apãrãrii ar pregãti un proiect de act legislativ care sã-i oblige pe toţi militarii români sã participe la misiuni în afara teritoriului naţional. Presa, sau partea de presã pe care am citit-o eu, nu prezintã şi motivaţia, ci doar face speculaţii pe marginea acestei ştiri. Poate este vorba doar de o materializare în plan legislativ a unui principiu militar în virtutea cãruia nu trebuie sã te opreşti din acţiune tocmai atunci când îl învingi pe inamicul care te-a atacat, numai pentru cã îi treci graniţa. Dacã te-ai opri atunci, i-ai da lui rãgaz sã se regrupeze şi sã te ia iarãşi la bumbãcealã, cãci, dacã te-a atacat o datã, înseamnã cã are mâncãrici şi nu se poate opri. Intr-o astfel de variantã, chiar trebuie sã te duci peste el pânã acolo unde-i stau şefii ascunşi în buncãre, sã-i scoţi de la întuneric şi sã-i întinzi pe sârmã la uscat şi zvântat. Pãi, nu?!
Dar, despre asta o fi vorba? Sau, de fapt, vrem sã fim “mai catolici decât papa”? Adicã, sã fim mai ceva decât marele licurici, care nu-şi obligã toţi militarii sã participe la misiuni de luptã în afara ţãrii? Tare mi-e teamã cã despre aşa ceva e vorba! Numai cã, eu, dacã aş fi militar român acuma, i-aş întreba pe juriştii din Ministerul Aflãtorilor p-acolo şi pe don’ ministru hahalerã: “Da de unde ştiu eu cã, dupã ce îmi asum obligaţiile prevãzute în acea lege, când îmi voi cere drepturile, voi n-o sã ziceţi cã drepturile nu sunt chiar aşa cum sunt scrise în lege, deoarece ele se coreleazã cu legea spicelor de orz, şi cu legea tractoarelor pe şenile fãrã şenile, astfel cã, asistenţã medicalã gratuitã sau drept la pensie de urmaş nu mai am decât dacã n-aş fi fost în misiune, de fapt? In plus, cine-mi garanteazã cã, atunci când mã-ntorc acasã, nu aflu cã nici nu primesc drepturile stipulate în lege şi mai am şi de efectuat vreo 73 de ani de puşcãrie, fiindcã am cãlcat cu bocancii nefãcuţi cu cremã pe ţãrâna sacrã a ţãrilor pe unde am fost obligat sã lupt, încãlcând astfel legea universalã a ţãrânei?” Iar dacã militarii ãştia români se întorc rãniţi, sau nervoşi, sau supãraţi de pe unde îi trimite noua lege, mai degrabã mã aştept ca don’ ministru hahalerã sã le zicã: “Bãieţi, duceţi-vã voi la Ministerul sãnãtãţii şi vedeţi dacã aveţi dreptul la pudrã pentru bãtãturi, cã, io-te, mie nu-mi rãspunde acel minister. Sau, şi mai bine, daţi-mã în judecatã şi, dacã veţi câştiga în instanţã, eu vã asigur cã vã vom da tot ce scrie în lege cã ar fi trebuit sã vã dãm fãrã sã ne daţi în judecatã”.
Zãu, nu-i de glumã cu hahalera şi cioclii care o deservesc! Pãi n-aţi vãzut cum interpreteazã ei legile Armatei? Aştia-s periculoşi!
Si, totuşi, întrezãresc şi ceva benefic. S-ar putea ca juriştii şi finanţiştii din Ministerul Aflãtorilor p-acolo, purtãtori pârâţi de uniformã militarã, îngroziţi la gândul cã s-ar putea sã fie şi ei trimişi la luptã, sã o ia la fugã ca potârnichile, dând curs sugestiei pe care i-am fãcut-o hahalerei de a-i dezbrãca de hainele pe care nu le meritã şi a-i lãsa în curul gol în faţa Armatei. Adicã, aşa cum sunt!
