Un amic mi-a trimis un album cu poze din Bucureştii de acum vreo 40-50 de ani. Zicea amicul cã este interesant de urmãrit mersul istoriei cu ajutorul acelor poze. Afirmaţia amicului mi-a produs o revelaţie. Stiţi, una din multiplele mele revelaţii, ca la babuini. I-am zis amicului cã, pentru a înţelege mersul istoriei, istoria trebuie sã meargã. Ori, la noi, am sentimentul cã istoria stã. De ce stã şi nu merge? O ţin de vorbã alde Boc şi ãilalţi ca el. Ii spun poveşti, îi spun bancuri, îi spun prostioare. Iar din când în când, atunci când istoria dã semne cã s-a sãturat de poveştile lor şi ar vrea sã se punã în mişcare, ei îi pun piedicã sau o trag de poale. Uneori, ca sã fie siguri cã nu se urneşte, îi toarnã pe gât ba o ţuicã, ba o drojdie, ba un rachiu, ba o palincã. De obicei îi toarnã d-alea fãcute din boascã, sau din cominã, sau din borhot, depinde prin ce parte a ţãrii se nimeresc. Cã nici mãcar nu vor sã dea bani ca s-o ţinã pe loc, ei vor doar sã n-o lase sã meargã. Sã stea acolo, cu ei. Sã îi vadã şi pe ei lumea cã sunt contemporani cu istoria!
