În 1994 a murit generalul Ştefan Guşă (1940-1994). O moarte prematură şi, tocmai de aceea, suspectă şi susceptibilă de întrebări. Generalul Guşă a fost şeful Marelui Stat Major. Ultimul din epoca totalitaristă. Şi cel mai demn dintre toţi cei care s-au aflat, în cei 45 de ani de comunism, în fruntea Marelui Stat Major. Demnitate care l-a făcut să treacă din viaţă direct în legendă şi – oricât s-ar crampona denigratorii lui – în istorie.
În decembrie 1989, generalul Ştefan Guşă (acesta îi este numele corect, nu Guşe, cum scriu tot felul de nechemaţi) a fost omul care a spus „NU!” atunci când alţii au spus „DA!” ajutorului Kremlinului, chipurile pentru salvarea revoluţiei române. Refuzul acesta a făcut din Ştefan Guşă cel mai popular general al armatei române.
Soarta a vrut ca moartea-i prematură să coincidă cu vizita la Bucureşti a ministrului apărării al Federaţiei Ruse. De dragul senzaţionalului, unii gazetari s-au grăbit atunci să facă o legătură între moartea generalului român şi vizita generalului rus, susţinând că acesta ar fi fost ultimul său „Nu!”, spus acelora pe care îi ţinuse la uşă (citiţi: la graniţele ţării) în zilele dramatice ale lui decembrie 89. Este încă o aberaţie – pe lângă multe altele – pusă pe seama acestui mare general român. Nimic nu o justifică. Generalul Guşă era mult prea înţelept ca să nu-şi dea seama că România trebuie să trăiască în bună înţelegere cu vecinii săi. Indiferent care ar fi ei. Restul e speculaţie...
Născut la 17 aprilie 1940, în satul Spătăreşti, comuna Costeşti (Buzău), Ştefan Guşă îşi începe drumul în cariera armelor în 1960, ca tânăr locotenent, absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri de Tancuri şi Auto, arma tancuri. După absolvirea Academiei Tehnice Militare (1972), devine inginer de tancuri. În anul 1983, încheie Cursul Postacademic Superior. Inteligenţă, voinţă, putere de muncă, demnitate – sunt calităţile care îl impun şi-l propulsează spre vârful piramidei militare. Timp de patru ani (1972-1976) este comandant de regiment. Între 1976-1981, este şef de stat major la o divizie de tancuri, apoi comandantul ei. În 1986, este numit prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major, funcţie în care îl prind evenimentele din decembrie 1989. „Momentul Timişoara”, cu provocările şi ciudăţeniile sale”, cu victimele sale, apoi „momentul Bucureşti”, cu aşa-zisa „noapte a generalilor”, sunt – s-a spus – două puncte diametral opuse în destinele generalului. Nimic mai neadevărat. În ambele situaţii, generalul Guşă a fost acelaşi mare general: la Timişoara a oprit un dezastru; la Bucureşti a refuzat ajutorul străin.
Când istoria nepărtinitoare va vorbi şi adevărurile nealterate de interese obscure vor fi date la iveală, atunci se va vedea cine a fost generalul Ştefan Guşă.
În 1994 a murit generalul Ştefan Guşă (1940-1994). O moarte prematură şi, tocmai de aceea, suspectă şi susceptibilă de întrebări. Generalul Guşă a fost şeful Marelui Stat Major. Ultimul din epoca totalitaristă. Şi cel mai demn dintre toţi cei care s-au aflat, în cei 45 de ani de comunism, în fruntea Marelui Stat Major. Demnitate care l-a făcut să treacă din viaţă direct în legendă şi – oricât s-ar crampona denigratorii lui – în istorie.