Nicolae Dăscălescu sau Generalul cu suflet de soldat
Generalul Nicolae Dăscălescu (1884-1969) seamănă mai degrabă cu un călugăr deghizat în militar. Comportamentul său întruchipează, aş putea spune, bunătatea însăşi. Este ceea ce îl face atât de popular nu numai în rândul soldaţilor şi ofiţerilor, dar şi al inamicului. Simplitatea sa – neobişnuită pentru un grad atât de mare (mai ales la noi, românii!) – inspiră încredere pe câmpul de luptă. Vorbeşte, ca orice moldovean, cu glas blând şi calm, aproape sadovenian. Nu ştie să urle sau să bată cu pumnul în masă, chiar şi în situaţiile cele mai exasperante.
Toată viaţa – şi când a fost comandant de pluton, şi când a fost comandant de armată – a trăit ca un simplu soldat. Un pat de campanie, o măsuţă, o raniţă – asta i-a fost toată averea. Militarii din subordine îl adorau pentru că nu semăna deloc cu alţi generali şi ofiţeri: mărşăluia cu ei, mânca aceeaşi mâncare ca şi ei, trăia la fel ca ei – lipsit de ori confort – uneori doar cu mantaua, care îi ţinea şi de cald, şi de adăpost.
„Oriunde apărea – îşi aminteşte unul din subordonaţii săi – în linia întâi, la batalioane sau la companii, era primit de ostaşii simpli cu atâta afecţiune cum nu mai văzusem să fie primit un alt general...” Popularitatea generalului se explică şi prin altceva: soldaţii ştiau că el le cruţă viaţa, că nu este omul care să-i arunce în lupte fără speranţă. Este memorabil îndemnul pe care l-a făcut, în iarna lui 1945, ofiţerilor săi: „Măi băieţi, lăsaţi oamenii uşor, nu-i prăpădiţi de tot... Nu vedeţi că ăştia (sovieticii – n.m., D.R.) sunt puşi să ni-i omoare? Aveţi grijă de ei şi ocrotiţi-i cât puteţi. Cine să-i apere, dacă nu voi? Ei se uită la voi ca la Dumnezeul lor. Fie-vă milă de ei, că de nu vă e milă vouă, nimănui nu îi e... Au murit destui până acum, cruţaţi-i cât puteţi... să aveţi cu cine vă întoarce în ţară şi nu-i lăsaţi pe aicea că ar fi mare păcat...”
Atâtea s-au spus şi s-au scris despre acest general, încât nu ştii ce să elogiezi mai întâi: sufletul ales, camaraderia, răbdarea, echilibrul sufletesc? Nesupus prejudecăţilor militare, Dăscălescu era un om al acţiunii cumpătate, un tradiţional, ca orice militar care se respectă. Nimeni nu a avut mai mult ca el simţul răspunderii şi dispreţ pentru orice vorbărie de paradă. El făcea parte din acea categorie de comandanţi care, pe câmpul de luptă, practicau reţeta atât de eficace, dar atât de nerecomandată în timpurile moderne: de a înainta în faţa oamenilor şi nu de a se mulţumi să-i urmărească de la distanţă, prin binoclu sau prin telefon, dintr-un punct de comandă. Rănit grav, în 1945, refuză evacuarea de pe front întrucât nu concepea să lipsească tocmai comandantul de la o importantă bătălie care se pregătea – Banska Bystriţa. De prisos să mai spunem că bătălia a fost câştigată de trupele generalului!
Aşa era generalul Dăscălescu: un mare comandant, un mare om! Trecuse prin două războaie mondiale – din cei aproape cincizeci de ani de carieră militară, zece i-a trăit zi şi noapte pe front şi în tranşee! – şi ştia mai bine ca oricare altul ce este durerea. Din nenorocire, mai nimic n-a rămas din experienţa de război a acestui general. Persecutat după 1945, arestat şi ţinut patru ani la Jilava, fără nici o vină, s-a autoizolat şi a refuzat să-şi scrie memoriile ori să vorbească despre viaţa sa. Astfel s-a prăpădit nu numai o învăţătură militară extraordinară, dar şi o valoroasă lecţie de omenie.
Am spus cândva că generalul Dăscălescu este una din cele mai frumoase şi mai triste legende ale armatei române. Dacă ar trăi, sunt sigur că celebrul general m-ar corecta, zicându-mi: „Domnul meu, cea mai frumoasă şi mai trisă legendă a armatei române este soldatul român!”
Generalul Nicolae Dăscălescu (1884-1969) seamănă mai degrabă cu un călugăr deghizat în militar. Comportamentul său întruchipează, aş putea spune, bunătatea însăşi. Este ceea ce îl face atât de popular nu numai în rândul soldaţilor şi ofiţerilor, dar şi al inamicului. Simplitatea sa – neobişnuită pentru un grad atât de mare (mai ales la noi, românii!) – inspiră încredere pe câmpul de luptă. Vorbeşte, ca orice moldovean, cu glas blând şi calm, aproape sadovenian. Nu ştie să urle sau să bată cu pumnul în masă, chiar şi în situaţiile cele mai exasperante.