Destinul lui Alexandru Averescu este tipic omului menit să fie prin vocaţie militar: la vârsta de douăzeci şi doi de ani luptă, ca sergent voluntar, pe redutele Războiului de Independenţă (1877); la 54 de ani conduce, ca şef al Marelui Stat Major, acţiunile în campania din Bulgaria (1913); la apogeul carierei comandă, în fruntea unei armate, în războiul pentru reîntregirea neamului (1916-1919). Gloria deplină şi bastonul de mareşal avea să le dobândească la vârsta de 71 de ani, pentru ca apoi strălucirea sa să se estompeze până la minimalizare. Dacă a meritat sau nu Averescu tot ce s-a spus despre el – şi de bine, şi de rău – e datoria istoricilor s-o spună.
Cert este că soldaţii simpli, cei mai mulţi dintre ei ridicaţi de la coarnele plugului, au fost mândri că se află sub ordinele unui comandant atât de celebru.
Ceea ce impresionează la acest bărbat, a cărui constituţie fizică aduce mai degrabă cu a unui conţopist decât cu a unui luptător, sunt forţa şi calmul de care dă dovadă în împrejurări de viaţă dintre cele mai dificile. Calitatea sa esenţială – spun cei care l-au cunoscut îndeaproape – era echilibrul perfect între inteligenţă şi caracter. Dacă la generalul Eremia Grigorescu se remarcă impetuozitatea, curajul şi tenacitatea, la Averescu forţa supremă a fost aceea de a-şi stăpâni nervii şi de a domina situaţia de pe câmpul de luptă, indiferent de gravitatea şi dificultatea ei. În această privinţă, Averescu se aseamănă cu mareşalul Joffre. Calmul său aminteşte de acea „gândire rece” de care Thiers spunea că, pe câmpul de luptă, trebuie să se manifeste cu aceeaşi limpezime ca a lui Newton sau descartesc în cabinetele de lucru.
Dezaproba excesul de zel al subordonaţilor şi mai ales acţiunile pripite ale superiorilor săi. De altfel, puţini erau şefii care să-l înfrunte sau să se măsoare cu el. Niciodată nu a sacrificat adevărul pentru stil. Avea o inteligenţă brici şi o cultură militară care-l făceau un adversar de temut. Cei care au avut proasta inspiraţie să-l contrazică în vreo chestiune militară sau de altă natură au sfârşit de cele mai multe ori în ridicol. Averescu rădea tot. Nu lăsa nici o şansă găgăuţilor şi cu atât mai puţin impostorilor. Îşi alegea singur colaboratorii, şi ochiul său fin şi flerul de militar nu-l înşelau niciodată.
Obişnuit cu studiul, cu o minte deschisă ideilor militare îndrăzneţe – asta se vede cel mai bine din lucrările sale: Tactica (1887-1889), Jocul de război (1903), Călăuza ofiţerului (1904) – Averescu era recunoscut şi pentru capacitatea sa pedagogică deosebită. Spre deosebire de alţi comandanţi, el era, ca şi generalul Christescu de altfel, un ostaş intelectual. Cunoştea foarte bine cinci limbi străine. Un avantaj care îi permitea să se simtă în largul său în preajma unor somităţi militare, precum Jofffre, Petain, Berthelot, Mackensen...
Prea puţin cunoscut în lumea militarilor noştri, Averescu îşi aşteaptă, ca atâţia alţi comandanţi ai armatei noastre, biograful pe măsură, care să-i pună în lumină şi calităţile de strateg, dar şi slăbiciunile care i-au marcat şi cariera militară şi pe cea politică.
Destinul lui Alexandru Averescu este tipic omului menit să fie prin vocaţie militar: la vârsta de douăzeci şi doi de ani luptă, ca sergent voluntar, pe redutele Războiului de Independenţă (1877); la 54 de ani conduce, ca şef al Marelui Stat Major, acţiunile în campania din Bulgaria (1913); la apogeul carierei comandă, în fruntea unei armate, în războiul pentru reîntregirea neamului (1916-1919). Gloria deplină şi bastonul de mareşal avea să le dobândească la vârsta de 71 de ani, pentru ca apoi strălucirea sa să se estompeze până la minimalizare. Dacă a meritat sau nu Averescu tot ce s-a spus despre el – şi de bine, şi de rău – e datoria istoricilor s-o spună.