Dintr-un căpitan al lui Mihai Viteazul – Pană ot Budeasa – coboară Budiştenii, neam de boieri cu moşii întinse la Budeasa şi în alte locuri, ctitori de aşezăminte bisericeşti în Piteşti şi Bucureşti. Câţiva dintre boierii budişteni vor lepăda giubelele şi vor îmbrăca uniforma armatei, formând, în timp, una din cele mai de seamă familii militare româneşti. O familie care a ştiut să-şi crescă fiii în spiritul dragostei de moşie, al onoarei şi demnităţii militare.
Pe la sfârşitul veacului al XVI-lea, moşia Budeasa era stăpânită pe din două de fraţii Pană căpitanul şi Arsenie postelnicul, strămoşii cei mai îndepărtaţi ai Budiştenilor. Legătura de rudenie între familia de militari Budişteanu şi cei care au trăit în veacurile trecute este lămurită într-o carte domnească, din 1665, de la Radu-Leon Vodă, care sună astfel: “Ţie Alecsie, şi ţie Petre, feciori(i) lui Pană Căpitanul ot Budeasa, dauvă în ştire Domnia mea că aici înaintea Domnii mele jeluitorul Neculea Portarul că ţină ei mai multă moşie la Budeasa, de moşie de la scoru său Arsenie postelnicul, zicând în carte că ţiind... deci să căutaţi în vremea ce veţi vedea Cartea Domniei mele, iar voi să vă căutaţi cărţile şi zapisele ce veţi avea, să veniţi să staţi de faţă la divan înaintea Domniei mele, iar de nu veţi veni să ştiţi că voi trimite Domnia mea cutreaped de vă vor aduce şi aşa este porunca Domniei mele.”
Tradiţia spune că acest “Pană Căpitanul ot Budeasa” ar fi fost unul din căpitanii lui Mihai Viteazul, alături de care a luptat în vestita bătălie de la Călugăreni (1595). Pană Căpitanul avu trei feciori, Mihai, Alexie, Petre, şi o fată, care a fost măritată cu Sandu Logofătul Câmpulungeanu, din care se trag fraţii Iordache şi Ion Câmpulungeanu.
Fratele lui Pană căpitanul, Arsenie postelnicul, avu doar o fată, pe jupâneasa Stana, care se căsători cu Neculea portarul, menţionat în cartea domnească a lui Radu-Leon Voevod. Din această căsătorie descind Tudor paharnicul Greceanu – care la rândul lui avu doi băieţi, Barbu şi Bănică – şi jupâneasa Stana, a cărei unică fiică, Maria, se mărită cu Mirică Logofătul. Ramura lui Arsenie Postelnicul, prin Tudor paharnicul Greceanu, adică prin bărbaţi, se stinge după moartea fără urmaşi a fiilor săi. Ea se continuă prin Mirică Logofătul şi Maria lui Dumitraşcu, din căsătoria cărora rezultară trei feciori – Răducanu, Şerban şi Nicolae, toţi cunoscuţi sub numele Budişteanu.
Din neamul foarte numeros al Budiştenilor, spre meseria armelor se îndreptă îndeosebi cei din ramura armaşului Şerban Budişteanu. Născut la Budeasa, pe la 1730, armaşul Şerban trăieşte în casa sa până la sfârşitul vieţii (1816). De acest strămoş se leagă o întâmplare pe care urmaşii familiei ţin să o amintească de fiecare dată când vine vorba de poziţia lor socială. Se spune că, în anul 1787, Nicolae Mavrogheni Vodă, în trecere prin satul Budeasa, s-a oprit în dreptul caselor armaşului Şerban Budişteanu. “A cui sunt acele case?” – a întrebat Vodă. Stăpânul caselor care, împreună cu ceilalţi boieri din Budeasa, se afla de faţă, căci ieşise la drum ca să se închine lui Vodă, a răspuns: “Ale mele, Măria Ta!”. “Dar dice ţ'ai făcut la ţară aşa case şi nu ţ'ai făcut la Bucureşti?” – îl întrebă Vodă. La aceste cuvinte ale lui Vodă, armaşul a răspuns: “Am, Măria Ta, case şi la Bucureşti!”2 După aceasta, Vodă, adresându-se către stăpânul caselor, i-a zis: “Ce eşti tu?” La care i s-a răspuns: “Armaş.” Atunci Vodă i-a zis: “Te fac armaş mare, căci mi-a plăcut casele tale.” Şi a pornit înainte.
Şerban Budişteanu fu însurat cu jupâneasa Bălaşa, soră a slugerului Ştefan Lupoianu din Târgovişte, feciorul polcovnicului Mateu Lupoianu. Jupâneasa Bălaşa îi dăruieşte soţului ei opt copii: Casandra, Marghioala, Gheorghiţă, Ştefan, Ioniţă, Costandin, Nicolae şi Alecu.
Alecu, ultimul copil al logofătului Şerban Budişteanu, vine pe lume la 1900 în satul Budeasa, la moşia părintească. Părăseşte de tânăr Budeasa, fiind luat la Curtea lui Grigore Vodă Ghica (1822-1828) printre edeclii curţii. Partea lui de moşie (100 de stânjeni) este vândută surorii sale, Casandra. Alecu se căsători în oraşul Râmnicu Vâlcea, în anul 1831, cu Elena, fiica şetrarului Costache Bârsescu şi a Marghioalei C. Bârsescu, născută Porovineanu. A trăit mai mult în Bucureşti, în casa din strada Manea Brutaru 20 (astăzi strada General C. Budişteanu), unde a şi murit în anul 1875 şi a fost îngropat în Cimitirul Bellu. Soţia lui era înrudită cu familii boiereşti de vază ca acelea ale Grădiştenilor, Isvoranilor, Rioşanilor, Marghilomanilor, Bueştilor, Sutculeştilor, Cocorăştilor, Bâşcovenilor. Ea avu doi fraţi – pe Gligore Bârsescu şi locotenent-colonelul Costandin Bârsescu din care se trag Ion Bârsescu, fost ofiţer, şi marea actriţă de teatru Agatha Bârsescu.
Sărdarul Alecu Budişteanu şi Elena Bârsescu au 11 copii, dintre care vor trăi doar şapte - Costandin, Sevasta, Alecu, Elena, Mariţa, Zoiţa, Nicolae – ceilalţi murind de mici.
Sevasta, fata cea mai mare a serdarului Alecu, se căsătoreşte, la 1853, cu un militar de carieră, colonelul Emanoil Culoglu, cu care are trei băieţi: Manole, Iancu şi Gheorghe. După moartea soţului, Sevasta se recăsătoreşte cu generalul Alexandru Cernat, comandantul trupelor române în Războiul de Independenţă (1877-1878). Din această a doua căsătorie are un băiat, Niculae A. Cernat, şi două fete – Alexandrina, măritată cu Gheorghe Orăscu, şi Eliza, care se căsători cu maiorul Theodor Corivan.
Şi Mariţa, cea de-a treia fată a serdarului Alecu, se mărită tot cu un ofiţer, anume colonelul Ion Macovei, cu care n-a avut copii, iar după moartea acestuia se recăsători cu generalul I. V. Năsturel.
Cea mai mică dintre fiice, Zoiţa, a fost măritată de două ori, întâia oară cu maiorul Gheorghe Anghelichi şi, după decesul acestuia, cu baronul Hugo Ronov.
Cât priveşte pe cei trei băieţi ai serdarului Alecu Budişteanu – Alexandru, Costantin şi Nicolae – toţi îmbracă uniforma militară, urcând până la cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare.
Fiul cel mare al serdarului Alecu, Alexandru A. Budişteanu (1836-1919), viitorul general, este născut în Râmnicu Vâlcea, la 10 iulie 1836. În anul 1854 intră în Şcoala de ofiţeri din Bucureşti, odată cu fratele său mai mic, Costandin (1838-1911), de unde ies amândoi în 1856 cu gradul de sublocotenent.
În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Budiştenii sunt cu tot neamul lor pe câmpul de luptă. Şi Alexandru, şi Costantin, şi Nicolae, şi un văr al lor, Ion Budişteanu, luptă cu unităţile lor fie la Plevna, fie în alte locuri. Colonelul Alexandru Budişteanu avea să comande Regimentul 2 infanterie de linie; colonelul Costandin Budişteanu, a comandat Regimentul 6 infanterie de linie şi, din 10 mai 1877, a fost şef de stat-major al Diviziei 2 infanterie; colonelul Ion Budişteanu luptă cu Regimentul al 13-lea de dorobanţi; Nicolae ajunge locotenent-colonel în cavalerie.
În timpul luptelor de pe frontul Plevnei, la 12 octombrie 1877, Costandin este rănit grav "de o spărtură de şrapnel" în atacul asupra poziţiilor otomane de la Gorni Dubnik. Aflând de necazul ce căzu asupra fratelui său, Alexandru scria acasă, îmbărbătându-şi părinţii şi asigurându-i că "din norocire, glonţul a luat alt drum bun şi n-a atins nici o parte delicată. Până acum însă glonţul tot nu este scos, căci nu se ştie unde e, dar aceasta nu face nimic, căci se află dus în părţi de unde nu poate face nici un rău."
După război, cei patru Budişteni se întorc acasă cu bine, mulţumind Domnului că au scăpat cu viaţă şi şi-au făcut datoria de militari. De acum încolo, drumul le este deschis spre vârful ierarhiei militare. Astfel, colonelul Alexandru Budişteanu ajunge comandant al Regimentului 4 de dorobanţi Argeş; director de serviciu şi director general în Ministerul de Război; şef de stat major al Corpului 2 armată; comandant al Pieţei Bucureşti. În anul 1890 trece la pensie, fiind înaintat la gradul de general. Intrat în politică, a fost prefect al judeţului Argeş şi ales de două ori secretar al Colegiului 1 Argeş.
Alexandru se căsători, în 1867, cu Ecaterina, născută contesă de Rosetti, fost prefect al Poliţiei Capitalei. Cei trei băieţi ai familiei, Dimitrie, Alexandru şi Radu, nu vor urma, spre dezamăgirea tatălui lor, cariera militară. În schimb, cel mai mic, Radu, se căsătoreşte cu o fată de ofiţer, Jana, fiica maiorului Alexandru Hagiescu, cu care are trei copii – Alexandru, Ecaterina, Dimitrie-Radu, ei fiind a noua generaţie de Budişteni, din tată în fiu, socotită de la Pană căpitanul şi Arsenie postelnicul, prin ramura lui Mirică Logofătul şi feciorul său, treti logofătul Şerban Budişteanu.
Generalul Alexandru A. Budişteanu are mai multe scrieri tipărite în Bucureşti între anii 1875 şi 1910: Cartea soldatului de infanterie; Petrolul; Observaţii la legea minelor; Cestiunea puţurilor arteziene din România. Sunt lucrări care dovedesc aplecarea autorului lor spre cercetare şi cunoaştere puse în slujba binelui public. Dar, dincolo de toate acestea, generalul rămâne în posteritate şi ca un celebru colecţionar de antichităţi. Colecţiile sale de ceasornice, pendule vechi, medalii româneşti; inele şi alte obiecte vechi s-au bucurat în epocă de mare interes din partea specialiştilor, fiind printre cele mai valoroase din ţară, rarităţi în domeniu. O parte din pendule (20 de piese) au fost donate, în 1909, Muzeului naţional de antichităţi, iar colecţia de ceasornice de buzunar formată din 225 de piese a fost dată la un preţ foarte mic aceleiaşi instituţii.
Generalul Costantin Budişteanu fu numit, la 26 februarie 1878, în Comitetul consultativ permanent pe lângă Ministerul de Război. În anii 1895-1896 este ministru de război în guvernul liberal sub preşedinţia lui A.D. Sturdza.
La 1911, când generalul Constantin Budişteanu pleca la cele veşnice, Nicolae Iorga evoca – aşa cum făcuse cu atâţia alţi oameni de seamă – personalitatea celui dispărut: "...Generalul a fost în fruntea Ligii culturale, căreia îi adusese gloria numelui său şi un bun suflet de împăciuire şi prietenie. Să dea mai mult nu putea din cauza unei sănătăţi totdeauna şubrede.
Prin singura cercetare de către dânsul a şedinţilor săptămânale aducea o mare jertfă.
Ofiţerul fără frică a fost cetăţean cinstit şi corect, mai presus de orice comparaţie. Prins şi el în mişcarea unui partid de interese, el nu i-a cerut nimic şi abia a consimţit să primească onoruri care de obicei nu merg către cea mai perfectă onoare. A prezidat Senatul cu liniştea unui om pe lângă care patimile cele mai furioase şi apetiturile cele mai triviale trec fără să-l aprindă şi fără să murdărească. Şi va fi părut deseori curioasă deasupra figurilor de petrecători obosiţi, de intriganţi cu ochii de lup, de şireţi cu clipociri de păsări nocturne şi de sătui, tronând în sănătatea stupidităţii lor mulţămite, această uscată şi palidă faţă de mucenic tăcut al durerii pentru ţară.
A lăsat banii înmormântării sale. O mie de lei, şi n-a vrut mai mult nici de la prietenie, nici de la recunoştinţă. A cerut şi a trebuit să aibă carul cu care se duc la groapă ţăranii, şi nici o floare, mai ales nici una de retorică.
N-a vrut cununi de flori falşe acela care câştigase cu preţul vieţii o cunună trainică de lauri adevăraţi..."
Lângă spusele lui Iorga nu ma e nimic de adăugat!
Cel din urmă băiat din cei 11 copii ai serdarului Alecu Budişteanu, Nicolae, s-a născut în Bucureşti, la 5 ianuarie 1852. A servit în arma cavalerie, ajungând şi el până la gradul de general. Căsătorit cu Anetta, fata iconomului Nicolae Gheorgheş din Ploieşti, nu a lăsat urmaşi.
Un alt Budişteanu care se dedică meseriei armelor este Ion, fiul Elencăi Budişteanu din a doua căsătorie cu Ion Grindescu. Văr cu cei trei generali, Ion ajunge până la gradul de colonel. Multă vreme a fost comandantul Regimentului 4 dorobanţi din Piteşti. Nu a lăsat urmaşi care să ducă mai departe tradiţia militară a familiei.
Astăzi, casa armaşului Şerban Budişteanu, care plăcuse atât de mult lui Vodă Mavrogheni, nu mai este. Doar casele din Bucureşti, situate pe strada General C. Budişteanu, au rezistat vitregiilor care s-au abătut de-a lungul anilor asupra acestei familii. Nimic însă nu mai aminteşte de măreţia de odinioară a Budiştenilor. Un imobil este ocupat de personalul S.C. Petrom; în altul, firma de la intrare spune că ar fi vorba de un Club al Societăţii Civile, o găselniţă ca atâtea altele consumate în "epoca tranziţiei" pentru a ţine în stăpânire o clădire pe care, din păcate, armata nu s-a gândit să o revendice.
NOTE
1) Numele Budeasa vine de la Pădure deasă, denumire pe care o avea localitatea înainte de fondarea satului, fiind acoperită cu păduri dese şi de nestrăbătut. Cu timpul, din aceste două cuvinte s-a format numele Budeasa. Numele de Budişteni a fost luat după acela al moşiei lor de baştină, Budeasa.
2) În "Revista Armatei" din iunie 1912, într-un articol care evocă personalitatea polcovnicului Ştefan Stoica (1830-1860) se află următorul episod: "La sosirea sa în Bucureşti (1834), parucicul Stoica a tras în gazdă la hanul Budişteanu, care era situat în Uliţa Franceză, colţ cu podul Mogoşoaia, dar fiind răcit de pe drum s-a îmbolnăvit de dureri de stomac. Vistavoiul s-a speriat şi s-a dus la proprietarul hanului, paharnicul Ioniţă Budişteanu, care locuia tot acolo şi l-a întrebat ce să facă, fiindcă domnul parucic care sosise noaptea era bolnav de holeră. Boierul I. Budişteanu a venit îndată să-l vază, însoţit de un dascăl grec care avea cunoştinţe medicale. Acesta a zis să încălzească cărămizi să-i puie pe stomac şi la picioare, i-a dat nişte picături şi ceaiuri calde cu care i-au încetat imediat durerile.Interesul ce a pus nobilul proprietar îndată ce i s-a spus că un tânăr ofiţer se află bolnav în hanul său, venind şi dându-i toate îngrijirile de care avea nevoie probează sentimentul de filantropie al boierilor de atunci."
Bibliografie
Alexandru A. Budişteanu, Genealogia familiei boereşti Budiştenii, manuscris, Arhivele Muzeului Militar Naţional, Diverse III.
Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967.
*** Bărbaţi ai datoriei, 1877-1878, Editura militară, Bucureşti, 1979.
*** Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească, Editura militară, Bucureşti, 1982.
Răsboiul, 29 octombrie 1877.
România pitorească nr. 4/1977.
Pe la sfârşitul veacului al XVI-lea, moşia Budeasa era stăpânită pe din două de fraţii Pană căpitanul şi Arsenie postelnicul, strămoşii cei mai îndepărtaţi ai Budiştenilor. Legătura de rudenie între familia de militari Budişteanu şi cei care au trăit în veacurile trecute este lămurită într-o carte domnească, din 1665, de la Radu-Leon Vodă, care sună astfel: “Ţie Alecsie, şi ţie Petre, feciori(i) lui Pană Căpitanul ot Budeasa, dauvă în ştire Domnia mea că aici înaintea Domnii mele jeluitorul Neculea Portarul că ţină ei mai multă moşie la Budeasa, de moşie de la scoru său Arsenie postelnicul, zicând în carte că ţiind... deci să căutaţi în vremea ce veţi vedea Cartea Domniei mele, iar voi să vă căutaţi cărţile şi zapisele ce veţi avea, să veniţi să staţi de faţă la divan înaintea Domniei mele, iar de nu veţi veni să ştiţi că voi trimite Domnia mea cutreaped de vă vor aduce şi aşa este porunca Domniei mele.”
În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Budiştenii sunt cu tot neamul lor pe câmpul de luptă. Şi Alexandru, şi Costantin, şi Nicolae, şi un văr al lor, Ion Budişteanu, luptă cu unităţile lor fie la Plevna, fie în alte locuri. Colonelul Alexandru Budişteanu avea să comande Regimentul 2 infanterie de linie; colonelul Costandin Budişteanu, a comandat Regimentul 6 infanterie de linie şi, din 10 mai 1877, a fost şef de stat-major al Diviziei 2 infanterie; colonelul Ion Budişteanu luptă cu Regimentul al 13-lea de dorobanţi; Nicolae ajunge locotenent-colonel în cavalerie.
Generalul Costantin Budişteanu fu numit, la 26 februarie 1878, în Comitetul consultativ permanent pe lângă Ministerul de Război. În anii 1895-1896 este ministru de război în guvernul liberal sub preşedinţia lui A.D. Sturdza.
La 1911, când generalul Constantin Budişteanu pleca la cele veşnice, Nicolae Iorga evoca – aşa cum făcuse cu atâţia alţi oameni de seamă – personalitatea celui dispărut: "...Generalul a fost în fruntea Ligii culturale, căreia îi adusese gloria numelui său şi un bun suflet de împăciuire şi prietenie. Să dea mai mult nu putea din cauza unei sănătăţi totdeauna şubrede.