Primul Scheletti, pe care cronicile îl numesc când Theodor Schilet, când Schelitti, este semnalat la Chios în 1570. Se presupune că urmaşul acestuia (prin ramura lui Strati Schylitzi, medic la Stambul în secolul al XVIII-lea) ar fi fost căminarul Dumitrache Schilli, care la 1777 s-a căsătorit cu Ecaterina Scanavi, sora lui Nicolae-vodă Mavrogheni. Acest Dumitrache a avut un fiu, stolnicul Costandin, care a fost „psifisit” nomofilax (păzitor al pravilelor ţării) de către Scarlat Calimah, la 1 ianuarie 1818.
Costandin avu trei fii: serdarul Anton, aga Grigore şi Petru (după unele surse, Pavel).
Cu cel din urmă fecior al stolnicului Costandin, Petru Scheletti (1808-1878), începe de fapt cariera militară a acestei familii. Intrând praporcic (sublocotenent) în oştirea „ci se reformăruia”, la 1830, ajunge în mai puţin de un an „leitenant” şi, după încă trei ani, căpitan (30 martie 1834). La 6 decembrie 1847 este înaintat la gradul de colonel şi numit „adiotant” domnesc, pentru ca în 1852 să-l aflăm director al Departamentului lucrărilor publice.
La moartea sa, petrecută la 1878, ziarele din Iaşi şi Bucureşti îi publică biografia, întrecându-se în elogierea răposatului ostaş, pe care îl consideră „unul dintre bărbaţii de seamă ai Moldovei şi din cei mai luminaţi militari ai ei” în acele timpuri. Nu avem motive să nu dăm crezare ziarelor vremii. Biografii care s-au ocupat mai îndeaproape de istoria acestei familii afirmă că, ajuns hatmanul armatei Moldovei, colonelul Petru Scheletti pune multă îngrijire în reorganizarea acesteia. Încredinţat că siguranţa statului român nu se poate întemeia decât pe o armată cât mai puternică, pe când mai toţi politicienii se bizuiau pe protecţia străină, colonelul Scheletti se străduieşte în toate chipurile să formeze cu cheltuieli cât mai mici o armată cât mai numeroasă şi de bună calitate. Pentru a-şi atinge scopul se ridică cu înverşunare împotriva risipitorilor banului public şi nu cruţă pe nici unul din cei ce i se puneau în cale. Poate de aceea îşi face mulţi duşmani, care îl silesc în cele din urmă să plece din fruntea armatei.
Este un moment greu al vieţii hatmanului. Dar, credinţa în armata ţării îi rămâne nezdruncinată. Poate că şi asta îl determină să-şi îndrepte toţi feciorii spre meseria armelor, nu înainte de a le face educaţia şi instrucţia în şcolile din străinătate.
Ca hatman, a fost distins de ţarul Nicolae al Rusiei cu Ordinul Sfânta Ana clasa a III-a, iar sultanul Abdul Medjid i-a acordat Ordinul Iftihar.
Petru Scheletti avu nouă copii, din care şase băieţi. Întâiul fecior, Gheorghe (5 mai 1836- 14 noiembrie 1887), îşi face studiile la pensionul lui Gheorghe Asachi din Iaşi, după care este trimis la Berlin să urmeze cursurile Conservatorului Stern. Întors în ţară, în 1858, intră în armată, ajungând până la gradul de maior. După complotul din 11 februarie 1866, care a dus la detronarea domnitorului Cuza, maiorul Gheorghe Scheletti intră în conflict cu grupul ofiţerilor trădători. Scârbit, neputând concepe ca ofiţerul să-şi încalce jurământul, îi atacă public pe cei care au pătat onoarea armatei şi au intrat în jocul murdar al politicienilor. Scrie pamfletul „Procesul dlui maior Scheletti”, în care îi numeşte trădători pe ofiţerii care au participat la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza. Pentru această atitudine este chemat în faţa Comisiei Criminale şi a Consiliului de Revizie Militar, care hotărăsc îndepărtarea sa din armată. După acest moment neplăcut, pleacă la Viena unde îşi continuă studiile muzicale. Revine în ţară şi, din 1877, este profesor de pian la Conservatorul din Iaşi. El este compozitorul ariei „Ce te legeni, codrule”, după versurile lui Eminescu, şi autorul a numeroase romanţe şi valsuri.
Un amănunt mai puţin cunoscut, care dovedeşte vasta sa cultură, este legat de începuturile şahului în ţara noastră, fiind un pasionat promotor al acestui „joc al minţii” în societatea românească. Nu este exclus ca el să fi răspândit şahul şi în armata noastră.
Nicolae, al doilea fecior al hatmanului Scheletti, îşi face studiile la Potsdam şi Berlin, perioadă în care reuşeşte să-şi însuşească foarte bine limba germană. La 16 februarie 1854 intră în armată cu gradul de sergent, pentru ca la vârsta de doar 32 de ani să ajungă colonel. În 1866 este trimis să înăbuşe mişcarea separatistă din Iaşi, în fruntea căreia se agita însuşi mitropolitul Calinic Mielescu. Îmbolnăvindu-se, este nevoit să părăsească armata şi să plece în străinătate pentru a-şi îngriji sănătatea. Moare într-o clinică din Viena la vârsta de 37 de ani. Nicolae a fost, ca şi fratele său, unul dintre ofiţerii culţi ai armatei acelor timpuri. S-a afirmat ca poet şi traducător. Membru al Societăţii „Junimea”, colonelul Nicolae Scheletti şi-a publicat creaţiile îndeosebi în revista „Convorbiri literare”.
Ceilalţi copii ai hatmanului – Alexandru, Petru, Scarlat, Constantin – se îndreaptă, la rându-le, spre armată. Dintre aceştia, cel care reuşeşte o carieră strălucită este Scarlat. Înscris cadet la 17 februarie 1858 în Regimentul de muschetari, care după Unire a luat denumirea de Regimentul 4 infanterie, tânărul Scarlat este înaintat sublocotenent la 4 august acelaşi an. La 4 septembrie 1865 este avansat căpitan în Regimentul 1 infanterie, cel mai vechi regiment al armatei române; maior, la 1 ianuarie 1872, în Regimentul 7 infanterie, cel din urmă regiment înfiinţat de domnitorul Cuza.
Participă la Războiul de Independenţă, în fruntea Batalionului 3 vânători, având misiunea de supraveghere a frontierei pe Dunăre, în zona localităţii Rast. La 6 iulie 1877, generalul Alexandru Radovici îl evidenţiază într-un ordin de zi alături de alţi ofiţeri „care au dat deosebite probe de energie, unită cu sângele rece ce distinge pe bunii comandanţi de trupe”. În august, batalionul maiorului Scheletti trece Dunărea şi ia parte la atacurile din 6 septembrie şi 7 octombrie asupra redutei Griviţa 2. După căderea Plevnei, Scheletti este avansat la gradul de locotenent-colonel (1 decembrie 1877) şi numit comandantul Regimentului 2 Dorobanţi (ulterior, Regimentul Vâlcea nr. 2). În fruntea acestei unităţi luptă în zona Vidinului (12 ianuarie 1878), regimentul său contribuind la cucerirea localităţii Tatargik. Pentru bravura şi destonicia dovedite în timpul campaniei este decorat cu „Steaua României” în grad de cavaler, „Virtutea Militară” de aur, „Trecerea Dunării”, Ordinul „Sfânta Ana” clasa a II-a.
Scarlat este primul din familia Scheletti care ajunge la gradul de general (de brigadă, 11 noiembrie 1894; de divizie în retragere, 28 noiembrie 1909). Ocupă funcţii importante: director al personalului din Ministerul de Război (16 mai 1880); comisar regal pe lângă Consiliul de revizie al Armatei (20 iulie 1881), comandant al Regimentului 5 infanterie (fost regimentul vânători al Moldovei). Pentru scurt timp, părăseşte armata pentru a îndeplini funcţia de prefect de Covurlui şi de Constanţa. Este rechemat în activitate la 1 noiembrie 1891, fiind numit la comanda Regimentului Siret nr. 11, apoi comandantul Diviziei 8, la Botoşani, de unde este mutat la Focşani, la comanda Diviziei 6. La 1 aprilie 1900 este trecut în rezervă.
În cei aproape 50 de ani de carieră militară şi politică, generalul Scarlat Scheletti s-a ocupat mai mult de chestiunile legate de modernizarea şi întărirea armatei. Fie prin presă, fie în Parlament, el a susţinut neîncetat interesele apărării, considerând armata drept suprema instituţie pentru siguranţa ţării.
Numele generalului Scheletti este legat şi de înfiinţarea gazetei „Ostaşul”, ale cărei coloane au fost deschise tuturor ofiţerilor care aveau ceva de spus în legătură cu modernizarea armatei noastre. El însuşi a pledat pentru reorganizarea oştirii, continuând cu înfocare ideile tatălui său. Între scrierile sale se remarcă lucrarea cu accent memorialistic şi polemic „Adevărul asupra Plevnei”.
Ca şi tatăl său, şi-a îndrumat feciorii spre armată. Dintre aceştia, unul a sfârşit în împrejurări tragice. Din greşală, un soldat l-a împuşcat mortal pe locotenentul Scheletti. În faţa Consiliului de Război, apărătorul acestui soldat a fost... generalul Scarlat Scheletti, chiar tatăl ofiţerului mort. Acesta a cerut achitarea ostaşului: „Nu pot servi mai bine memoria scumpului meu fiu decât cerând iertarea nenorocitului soldat care l-a împuşcat din greşală. Destul e un tată zdrobit de durere, nu mai sfîşiaţi şi alte suflete.”
Gest sublim care dovedeşte o admirabilă îngăduinţă şi înţelegere din partea unui om ridicat dintr-o familie care n-a avut alt ideal mai scump decât binele semenilor şi al armatei ţării.
Dumitru ROMAN
Bibliografie
Căpitan Puică Nicolae, Albumul apărătorilor Independenţei, 1880.
Călinescu George, Istoria literaturii române dela origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941.
*** Anuarul armatei române, Bucureşti, 1870.
