ALTFEL . info

Spune lucrurilor pe nume, fara mânie si fara patima !

Generalii de bronz

Familia Tell face parte dintre acele familii militare care, prin voinţa destinului, au avut şansa să trăiască într-una din epocile cele mai tumultoase ale istoriei românilor. Un veac marcat de revoluţia de la 1848, de Unirea de la 1859 şi de Războiul de Independenţă (1877-1878). Originară din ţinutul Gorjului, familia Tell se statorniceşte la începutului secolului al XIX-lea la Braşov. Deşi cu rezonanţă străină (amintind de legendarul arcaş elveţian Wilhelm Tell), numele Tell se întâlneşte şi azi prin ţinutul de obârşie al familiei.

Pe certificatul de căsătorie cu Tarsiţa Ştefănescu, Cristian Tell a notat următoarele: "Eu m-am născut la anul 1808 ianuarie 12 în Brasiovu din părinţii Alessandru Theodoru şi Maria". Aici, în Braşov, unde se mutase, tatăl viitorului general slujea ca paracliser de ţară (ţârcovnic) la una din bisericile oraşului. Pe la 12-13 ani, Cristian este trimis la Bucureşti, unde îşi face "prima educaţiune în casa nemuritorului Lazăr". După ce Gheorghe Lazăr se îmbolnăveşte şi se retrage în Avrig, în locul lui rămâne timp de şase ani Eliade Rădulescu. Cu el învaţă o vreme tânărul Cristian Tell. De pe acum îşi însuşeşte bine limbile neogreacă şi franceză.

La vârsta de 20 de ani îl aflăm căpitan de panduri, servind în campaniile ruseşti de la 1828 şi 1829. Întors în ţară, intră, împreună cu fratele său, în oştirea proaspăt înfiinţată, fiind primit cu gradul de praporcic (sublocotenent) în regimentul al III-lea de linie.1 Este înaintat căpitan, în 1836, iar după un an ajunge polcovoicomandir. În 1841 trece în Regimentul al II-lea, comandat de colonelul Ilie Enghel, fiind imediat înaintat în gradul de maior şi numit comandantul batalionului I, care avea garnizoana în Giurgiu.

În toamna lui 1840, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu şi Cristian Tell pun la cale înfiinţarea societăţii "Frăţia", inspirată de mişcarea carbonarilor, cu ierarhie ocultă iniţiatică, pe grupuri de câte zece fraţi, având deviza "Dreptate, Frăţie". Atragerea unui militar într-o astfel de asociaţie este lesne de înţeles, dacă ţinem seama că Bălcescu (el însuşi fost militar de carieră) vedea în oştire braţul înarmat al poporului.

Om dintr-o bucată, cu simţul onoarei militare, Tell se dăruieşte cu toată pasiunea ideilor societăţii. Aceasta avea să fie destul de repede deconspirată, iar iniţiatorii ei împrăştiaţi. Tell continuă să ţină legături conspirative cu Eliade, Magheru, Pleşoianu ş. a. El este trimis în judeţe spre a ridica poporul la luptă. De la început i se recunoscu rolul de şef militar al revoluţiei. "Fără sabia lui Tell – scria mai târziu C.A. Rosetti – Revoluţiunea n-ar fi reuşit." În iunie 1848, când se constituie guvernul provizoriu, maiorul Tell se află în componenţa acestuia. În câteva zile este înaintat, de Guvernul provizoriu, la gradul de colonel şi apoi de general (20 iunie 1848). Este numit şef al armatei regulate şi ministru de război în locul colonelului Ion Odobescu.

Între timp evenimentele se precipită. În fruntea unei armate turceşti, Soliman Paşa intră pe la Giurgiu în ţară. El recunoscu iniţial starea de lucruri care îi fu înfţăţişată de emisari, dar în locul guvernului provizoriu numi o locotenenţă domnească, formată din Eliade, Tell şi Nicolae Golescu. Eliade se simţi aproape domnitor. Aceleaşi gânduri pare să fi trecut şi prin capul generalului Tell. Dar iluziile durează până în toamnă când Poarta, sub presiunea Rusiei, îşi schimbă atitudinea faţă de revoluţionari. Fuad Paşa îi luă locul lui Soliman Paşa şi trecu la reprimarea revoluţiei. Generalul Tell respinge ideea rezistenţei armate. Crede că este un inutil sacrificiu de vieţi omeneşti. Ca militar, alege calea politică. Printr-un protest adresat Consulilor străini, cere medierea Puterilor europene. La 13 septembrie 1848, odată cu faimoasa ciocnire între pompierii militari români şi armatele turceşti, revoluţia este practic înăbuşită. Cei trei locotenenţi domeneşti sunt exilaţi. Generalul Tell se îndreaptă spre Braşov. De aici, la Sibiu şi, mai departe, spre Apus. De sf. Nicolae era la Orşova împreună cu Eliade. Trecu prin Serbia, Slovenia, Styria şi Bavaria. Ajuns la graniţa Franţei, "ţara libertăţii", cum o boteza Eliade, vameşii îi supuseră umilinţelor, scotocindu-le bagajele. Eliade e revoltat. Tell, impasibil, pare împăcat cu soarta. Ajunge la Paris. După câtva timp se îndreaptă spre Marsilia, de unde se îmbarcă pe vaporul "Rhamses", trece pe lângă Sicilia, face o escală la Malta şi, mai departe, spre Grecia. Încercarea de a ajunge la Constantinopol este zadarnică. Tell şi Eliade sunt nevoiţi a face drumul înapoi la Paris.

Ca şi Eliade, Tell se socotea încă locotenent al emigraţiei. "Tell e o a doua ediţie a lui Eliade"- avea să spun Bălcescu despre el. Între cei doi foşti prieteni apar neînţelegeri, se învinuesc reciproc de folosirea incorectă a unor bani publici, fără a putea vreunul dovedi temeinicia acuzaţiilor. Cearta ajunge până acolo, încât Bălcescu, în care mai curgea sânge de militar, îl provoacă la duel. Dar Tell refuză să se bată. Cu timpul, conflictul pare a se stinge de la sine. Dar acest episod dovedeşte lipsa de unitate a emigraţiei române.

Pe la mijlocul lunii mai 1850, Tell şi Eliade pleacă din nou în Grecia. Ajung la Atena, prin septembrie, unde primesc viza Legaţiei Turciei şi se stabilesc în insula Chios. După aproape trei ani de tergiversări, Tell reuşeşte să-şi aducă familia alături de el. Trăieşte cu soţia şi cei opt copii dintr-o pensie acordată de Poartă. Viaţa de exil este plină de privaţiuni. Tell notează neputincios: "Mă cutremur văzând că oprobriul mizeriei stă suspendat asupra epoleţilor mei de general." Revine în ţară, în 1857, şi se angajează între suţinătorii Unirii Principatelor. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi ministru interimar de război.

Moare la Bucureşti, la 12 februarie 1884.

Christian Tell a fost căsătorit cu Tarsiţa, fata clucerului Constantin Ştefănescu şi a cluceresei Catinca, sora fostului prefect de Gorj, D. Ştefănescu. Zestrea cu care vine aceasta se compunea din moşiile Văcarea şi Botorogi, jumătate din seliştea de casă din Târgu-Jiu, 5000 de lei şi altele. Cei doi soţi au avut 13 copii: şapte fete (Mariţa, Polixenia, Alicsandrina, Tarsiţa, Catinca, Arestica, Felicia) şi şase băieţi (Costandin, Hristache, Alecsandru, Ion, Ştefan şi ultimul, născut în 1858 şi decedat în 1860). Polixenia (Paulina) s-a căsătorit cu iuncărul Niţu Magheru, nepot de frate al generalului Gheorghe Magheru. Se va despărţi de acesta, recăsătorindu-se cu un anume Măcescu. O altă fată s-a căsătorit cu colonelul P. Zăgăneanu, o alta cu maiorul Homoriceanu.

Dintre băieţii generalului, doar Alexandru, născut în 1846, îmbrăţişează profesia militară. La vârsta de 13 ani, este trimis să urmeze Şcoala Militară din Bucureşti (1859). După cinci ani de studii, Alexandru Tell este înaintat la gradul de sublocotenent (10 iulie 1864). În luna următoare, obţine un concediu spre a merge în Franţa, la Politehnica din Paris, precum şi la Şcoala specială de artilerie şi geniu din Metz, unde se perfecţionează în arma artilerie.

Este înaintat maior la 1 ianuarie 1876, an în care editează lucrarea "Nomenclatura şi inventarierea întregului material de artilerie". În 1877, părăseşte Direcţia Artileriei şi trece la comanda unui divizion din Regimentul 2 artilerie. Ambiţia şi dorinţa de a lupta pentru ţară îl îndeamnă să plece să înfrunte pericolul pe câmpul de luptă alături de camarazii săi. În fruntea bateriilor sale, ia parte la bombardarea Vidinului şi la luptele din jurul Plevnei, mai ales la Opanez, la 28 noiembrie 1877. Tunurile divizionului său, alături de cele ale Regimentului 1 artilerie, au grăbit ocuparea marilor redute turceşti. Din acest război se alege cu "Virtutea Militară" de aur.

În 1899 este înaintat la gradul de general, iar după trei ani i se încredinţează comanda Diviziei I. Se retrage din armată la vârsta de 61 de ani. Dar, un ofiţer cu energia şi cultura lui Alexandru Tell nu putea depune armele aşa de repede, mulţumindu-se să trăiască în anonimat. Continuă să activeze mulţi ani în fruntea Societăţii "Virtutea Militară" a ofiţerilor veterani.

Moare în luna ianuarie 1925.

Tată şi fiu, Cristian şi Alexandru Tell, fac o figură aparte în istoria armatei noastre, fiind supranumiţi, datorită caracterului lor integru, "generalii de bronz". Intrat în politică la o vârstă tânără, Cristian Tell nu are nici timpul şi nici ocazia să-şi demonstreze calităţile militare. Ferm, energic şi curajos, generalul Revoluţiei se bucură de o mare popularitate. Inclus în primul guvern provizoriu şi recunoscut drept şeful militar al revoluţiei, Cristian Tell iniţiază unele măsuri de apărare a ţării şi a revoluţiei în faţa ameninţării invaziei străine. Ca şef al oştirii, a insistat pentru înzestrarea cu armament într-un timp scurt; s-a preocupat de amplasarea judicioasă a unităţilor militare în ţară; a luat măsuri pentru organizarea "Gărzii Naţionale", singura care "poate să ne asigureze în toată vremea acele articole pe cari am jurat pe Câmpia Libertăţii"; a îndepărtat din armată ofiţerii suspecţi şi nelioali cauzei sale. Susţine trimiterea lui Gheorghe Magheru în Oltenia, cu scopul organizării acolo a apărării revoluţiei prin intensificarea acţiunii de înfiinţare a Taberei de la Râureni. A ordonat ca trupele existente la Zimnicea, Bechet şi Islaz să treacă în Oltenia pentru a întări oastea lui Magheru.

Cu toate aceste măsuri, generalul Tell respinge ideea rezistenţei armate, văzând în aceasta un sacrificiu inutil de vieţi omeneşti.

Alexandru Tell, fiul, calcă pe urmele tatălui. Cu deosebirea că acesta se consacră în special problemelor militare. Alături de o seriozitate impunătoare, depune o muncă remarcabilă, fără să se cruţe, în toate domeniile militare, fiind în pas cu ideile timpului său. Se angajează în procesul de transformări care au loc în armată şi mai cu seamă în arma artilerie. În 1875 participă la întocmirea regulamentului asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhămate. Este primul regulament al artileriei române cu care avea să se intre în războiul de la 1877. Lucrează la dezvoltarea Pirotehniei şi a Arsenalului Armatei. Colaborează la realizarea lucrării "Organizarea artileriei în timp de pace şi de război", studiu care marchează o etapă importantă în istoricul artileriei noastre. Prin cunoştinţele şi experienţa sa, a contribuit la a-i da forma cea mai bună, ce convenea armatei noastre. Un moment important în biografia lui Alexandru Tell este acela al înfiinţării în 1883, împreună cu locotenent-colonelul Ion Argetoianu (tatăl viitorului om politic Constantin Argetoianu) a publicaţiei "Revista Armatei", pentru ca, în 1887, să-l regăsim printre membrii fondatori ai "Revistei Artileriei".

Ofiţeri cu o vastă cultură militară şi politică, generalii Tell şi-au păstrat verticalitatea şi demnitatea în toate împrejurările vieţii. Ei se numără printre puţinii militari care, odată intraţi în politică, n-au făcut concesii de la principiile şi filosofia lor de viaţă.

NOTE
1În 1830, când este organizată miliţia naţională, s-au format trei regimente de infanterie şi şase escadroane de cavalerie.

Bibliografie
Anastasiu, Ion, general, Generalul Christian Tell, Bucureşti, 1942.
Aron, Elisabeta, Generalul Alexandru Tell. În: "Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară" nr. 9/1976.
Iordache, Anastasie, Vlăduţ, Constantin, Christian Tell, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1976.
Iordache, Anastasie, Goleştii. Locul şi rolul lor în istoria României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
Stan Apostol, Vlăduţ, Constantin, Gheorghe Magheru, Bucureşti, 1969. Vlăduţ, Constantin, Ion Câmpineanu, Bucureşti, 1973.

Col. (r) Dumitru Roman