Casa sfinţită cu decoraţii de război şi icoane pe sticlă
Există, undeva, în Bucureşti, o splendidă vilă în stil românesc în care am ascultat povestea câtorva generaţii de militari de profesie. Prin grija colonelului în retragere Gheorghe Lăcătuşu şi a soţiei sale, Meri Şirăeanu, s-a păstrat, peste ani, spiritul celor care au făcut din cariera militară esenţa vieţii lor. Ajuns la venerabila vârstă de 85 de ani, Gheorghe Lăcătuşu şi-a sacrificat o parte din spaţiul locuibil pentru amenajarea unui muzeu militar sui-generis, unde sunt expuse obiecte militare, fotografii, decoraţii de război şi documente care au aparţinut rudelor apropiate – generali şi ofiţeri ai armatei române – dar şi camarazilor săi din Şcoala de ofiţeri de infanterie, promoţia 1945.
„Muzeul de la mansardă” s-a născut, desigur, din dragostea pentru armată. „Cu noi, militarii – povesteşte dl. Lăcătuşu – se întâmplă un lucru extraordinar. Fiecare a urmat cursurile unei şcoli primare, unui liceu sau unei facultăţi. Dar, eu, cu colegii din facultate nu m-am întâlnit decât o dată, cu cei din liceu, doar de patru-cinci ori; iar pe cei din şcoala primară nici nu-i mai ţin minte. Ei bine, cu camarazii din şcoala militară m-am întâlnit constant, din 5 în 5 ani. De ce? Ce anume ne-a făcut să fim atât de apropiaţi? Ce ne-a unit? Nu ştiu! Au fost colegi cu care n-am schimbat nici două vorbe în timpul şcolii militare. Am fost foarte mulţi şi cu un program foarte încărcat pentru a mai avea timp şi de şuete. Acum însă, dacă ne întâlnim pe stradă şi ştim că am făcut parte din aceeaşi promoţie, din aceeaşi companie, ne îmbrăţişăm cu dragoste şi bucurie şi abia pe urmă ne întrebăm cum ne cheamă. Ne-au unit o carieră ieşită din comun, plină de riscuri şi greutăţi, dar mai ales ne-a unit mândria de a fi ofiţeri ai armatei române!”
Pe lângă spiritul de corp cultivat în şcoala militară a fost – amănunt foarte important în cazul domnului Lăcătuşu – şi educaţia primită în familie. De când se ştie, a trăit printre generali şi ofiţeri, rudele sale apropiate, pe care i-a admirat, i-a avut drept modele în viaţă. Tuturor le-a păstrat câte un loc în inimă şi, bineînţeles, în muzeul de la mansardă. Fiecare are povestea lui. Adunate, ele formează romanul fascinant al unei numeroase şi distinse familii de militari de carieră. O familie ale cărei rădăcini pornesc din pământurile Basarabiei, de unde mulţi dintre membrii ei s-au refugiat după ultimatumul sovietic din 1940, refuzând să rămână sub ocupaţie rusească.
Dintr-o fotografie, de pe un perete al muzeului, priveşte plin de încredere în sine un bărbat frumos, îmbrăcat în uniformă militară, cu umerii zvelţi, cu fruntea senină şi părul argintiu. Este generalul Victor Siminel (1897-1981), vărul primar al mamei sale, Profira Lăcătuşu, şi fiu al protopopului Andronic Siminel, din Fundul Galbenii, judeţul Lăpuşna (Basarabia), ridicat el însuşi dintr-o familie de răzeşi moldoveni împământeniţi în Alcedarii Orheiului. Potrivit dorinţei tatălui său, Victor se hotărăşte, în 1914, să urmeze seminarul teologic din Chişinău. Dar, la izbucnirea revoluţiei bolşevice este încorporat ca elev al Şcolii de ofiţeri din Kiev. Avansat în 1917 la gradul de sublocotenent al armatei ţariste, este repartizat în Regimentul 116 Infanterie, cu care pleacă pe frontul Kareliei. Fiind grav rănit, este evacuat într-un spital de campanie. Avansat la gradul de locotenent, decorat cu Ordinul „Sfânta Ana”, pleacă din nou pe front, fiind rănit pentru a doua oară. Este decorat cu Ordinul Sfântul Stanislav. După ieşirea din spital se înrolează în una din cele 16 cete de ostaşi moldoveni, înfiinţate cu aprobarea generalului Scerbacev, adjunctul comandantului suprem al armatei ruse. Aceste cete vor constitui nucleul viitoarei Armate Basarabene.
La 27 martie 1918, locotenentul Siminel, din Regimentul 1 Husari, participă în Sfatul Ţării, la Chişinău, unde avea să se hotărască unirea Basarabiei cu România. Legitimaţia de acces la acele lucrări poate fi văzută în muzeul familiei.
După actul Unirii, unităţile armatei basarabene şi moldoveneşti sunt înglobate în Armata română, Regimentul 1 Husari fiind contopit cu Regimentul 10 Călăraşi. Din acest moment, lui Victor Siminel i se deschide drumul spre o carieră militară strălucită: Şcoala de Război din Bucureşti (1928); Şcoala Superioară de Război din Paris (1930); profesor de istorie militară la Şcoala de Război din Bucureşti (1937-1939); şef de stat major al Diviziei 2 Cavalerie (1939-1941), şef de stat major al Corpului de Cavalerie, apoi comandant al Regimentului 4 Roşiori „Regina Maria”. Pentru scurt timp (25.08.1944-19.09.1944) îndeplineşte funcţia de director general al Serviciului Special de Informaţii. Alte însărcinări importante: şeful delegaţiei militare a Înaltului Comandament Român în Comisia de redactare a Armistiţiului, şeful Comisiei militare române de legătură cu Comisia Aliată de Control. Din septembrie 1947 este consilier militar în Comisia Interministerială pentru executarea Tratatului de Pace, funcţie pe care o deţine până la trecerea în cadrul disponibil (1 ianuarie 1948).
Despre cariera militară a generalului Victor Siminel stau mărturie 16 decoraţii militare româneşti şi străine: Ordinul „Mihai Viteazul”, Coroana României; Steaua României; Legiunea de Onoare în grad de cavaler (Franţa); Ordinele „Sfântul Stanislav” şi Sfânta Ana” (Rusia), Crucea de Fier clasa I şi clasa a II-a (Germania), Polonia Restituta, Leul Alb, Coroana Iugoslaviei ş.a.
La 1 ianuarie 1951, când este trecut în rezervă, avea doar 54 de ani. Dar, pentru noul regim instaurat cu ajutorul tancurilor sovietice, ceea ce contau acum erau „aparteneţa politică” şi „originea socială”. Soarta generalului Siminel era pecetluită pentru totdeauna. Peste câteva luni este ridicat de la domiciliu şi depus la închisoarea Malmaison din Bucureşti. I se anulează dreptul de pensie, îi sunt sechestrate bunurile mobile şi imobile. Calvarul familiei începuse. Soţiei sale, Lidia Siminel, fostă doamnă de onoare la Palatul Regal, i se impune domiciliu obligatoriu. În casa familiei Lăcătuşu, portretul Lidiei Siminel, un superb ulei pe pânză, realizat de pictorul Octav Băncilă, adevărată emblemă de nobleţe şi frumuseţe a casei, a fost expus la mare cinste până într-o zi nefastă a anului 2001, când a fost furat împreună cu alte picturi de valoare semnate de pictori celebri.
Fără a fi judecat, generalul este purtat prin închisorile comuniste. Abia după trei ani (în 1954) se emite mandatul de arestare şi încep interogatoriile, dar şi presiunile asupra familiei şi rudelor apropiate. Generalii Ionaşcu, Andra, Creţulescu, coloneii Lissievici, Runceanu, Borcescu, apoi istoricul Gheorghe Brătianu şi Mocsony Stârcea sunt audiaţi în proces. După cumplite interogatorii, anchete şi confruntări, instrucţia este încheiată, iar hotărârea este încadrată la art. 193, cod penal: „Crimă de intensă activitate împotriva clasei muncitoare în cadrul aparatului de represiune burghezo-moşieresc din SSI” (Serviciul Special de Informaţii). Dosarul este trimis în instanţă şi prin Sentinţa nr 865, din 17.07.1956, acuzatul este declarat „Achitat”!
La 25 iulie 1956, exact cu două zile înainte de a împlini 59 de ani, generalul Victor Siminel ieşea pe porţile Penitenciarului Central Făgăraş, fiind pus în libertate în baza adresei nr. 910/1956 M.A.I. Întors acasă, şi-a găsit soţia cu sănătatea zdruncinată. Fără serviciu, fără pensie, a fost nevoit să-şi vândă lucruri din casă pentru a putea trăi. Cunoscând patru limbi străine, s-a ocupat cu traduceri de cărţi. Şi-a purtat cu demnitate suferinţa până la sfârşitul vieţii. A decedat la 1 noiembrie 1981, rămăşiţele sale pământeşti fiind depuse la Cimitirul Ghencea Militar.
În muzeul familiei, pe o cămaşă zdrenţuită de vreme, pe care Victor Siminel a peticit-o în închisoare, au fost prinse decoraţiile cu care a fost răsplătit pentru faptele sale de arme în cele două războaie mondiale. O extraordinară imagine simbol a destinului unui general care a cunoscut deopotrivă gloria şi umilinţa.
Victor Siminel a avut un frate, Vladimir, sublocotenent de husari, asasinat de bolşevici, în 1917, pe podul de peste Nistru (regiunea Rezina), şi un văr, Petre Siminel, locotenent de artilerie, participant la istorica adunare a Sfatului Ţării.
Constantin I. Rădulescu (1895-1973), socrul din prima căsătorie a colonelului Lăcătuşu, a fost, la rândul lui, militar de carieră, ajungând până la gradul de general. Primul pe lista admişilor la liceul teoretic din Piteşti, primul la admiterea în Şcoala de Ofiţeri de Infanterie, dar şi şeful promoţiei (1916), parcurge o carieră de excepţie. Pentru faptele de arme în fruntea plutonului său în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti (1917) a fost decorat cu „Steaua României” şi „Coroana României”. După absolvirea Şcolii Superioare de Război, îndeplineşte funcţia de şef de stat-major al Diviziei 3 Infanterie Piteşti, apoi comandant al Regimentului 21 Infanterie, pe care îl duce victorios până în cel mai înaintat punct atins de armata noastră în campania din Est: Cuban (Uniunea Sovietică). Dislocat la Odesa pentru asigurarea pazei garnizoanei – după aruncarea în aer a clădirii comandamentului militar româno-german – are misiunea de curăţire a hrubelor subterane ale oraşului şi de urmărire a partizanilor ascunşi în tuneluri. Pentru această acţiune, la sfârşitul războiului este arestat, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „crime de război”. Eliberat după şase ani de închisoare, constată că toate bunurile materiale i-au fost confiscate, dreptul de pensie i-a fost sistat, iar familia obligată la domiciliu forţat.
Moare în anul 1973, la Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul Ghencea Militar. A mai avut trei fraţi ofiţeri: Nicolae (maior); Mihail (căpitan); Paul (aspirant de marină), toţi participanţi la campania din Est, dar şi din Vest, toţi fiind răniţi şi decoraţi cu înalte ordine şi medalii româneşti şi străine. Din această familie au mai făcut parte doi unchi: colonelul Ioan Alexandru, fost prefect al judeţului Cetatea Albă, şi colonelul Ion Miloşoiu, fost comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Infanterie Sibiu.
Printre militarii familiei se numără generalul Mihail Cămăraşu (1 august 1891-19 iunie 1962), căsătorit cu o mătuşă a soţiei colonelului Lăcătuşu. Urmează şcoala primară şi secundară în Bucureşti. În 1911 este elev al Şcolii de Ofiţeri de Infanterie, fiind avansat sublocotenent la 23 iunie 1913 şi repartizat la Regimentul 6 Dorobanţi „Mihai Viteazul”, cu care face campania din Bulgaria (1913). Participă la luptele de pe Valea Pahovei în timpul războiului de întregire a neamului. La 7 septembrie 1917 este avansat căpitan; în 1921 urmează Şcoala Superioară de Război, fiind brevetat ofiţer de stat major şi înaintat la gradul de maior (noiembrie 1923). Alte avansări: locotenent-colonel (15 iulie 1933), colonel (23 ianuarie 1938), general de brigadă (10 martie 1943). Pe frontul de Vest comandă Divizia 10 Infanterie (14.11.1944-12.05.1945). Este decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Şi după război deţine importante funcţii de comandă, fiind avansat general de divizie (1946). La 29 mai 1947 este trecut în rezervă cu drept de pensie. A fost incinerat, urna fiind depusă la Cimitirul Ghencea Militar.
Generalul Constantin-Titi Ionescu (21.08.1897 - 1986) face parte din această distinsă familie militară prin căsătoria cu Vera Cancel, verişoara primară a mamei colonelului Lăcătuşu. Provenind dintr-o familie de funcţionari, Constantin îmbrăţişează meseria armelor, fiind avansat sublocotenent la 1 octombrie 1916. La 15 aprilie 1933 este maior, apoi colonel (mai 1942) şi general (1979). Activează mulţi ani în învăţământul militar, cea mai importantă funcţie fiind la conducerea faimosului liceu militar „Mănăstirea Dealu”. La absolvirea Şcolii Superioare de Război este promovat în diplomaţia militară, ca ataşat militar la Sofia şi în alte capitale europene. Revenit în ţară, este încadrat profesor de tactică şi topografie la Şcoala Superioară de Război. Din 1942 deţine funcţia de şef al Biroului 2 Contrainformaţii din Marele Stat Major, iar din iunie 1944 preia comanda Şcolii de Ofiţeri de Infanterie cu care, după 23 august, pleacă pe front. În 1946 este trecut în rezervă şi, în scurt timp, este arestat şi depus în închisorile comuniste, de unde va ieşi după şapte ani de detenţie în condiţii dintre cele mai grele şi umilitoare. Moare în 1986, fiind înhumat la cimitirul Ghencea Militar.
Un alt membru de marcă al familiei este generalul Constantin Talpeş (2 ian. 1896-13 ian. 1949), căsătorit cu Ecaterina Siminel, sora mamei colonelului Lăcătuşu. După absolvirea cursului primar în comuna natală Chetreşti şi a liceului din Vaslui, reuşeşte la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie (12 octombrie 1914). La 1 iulie 1916 este avansat sublocotenent şi repartizat la Regimentul 10 Călăraşi, unitate cu care pleacă pe front. Peste un an este avansat locotenent. Alte avansări: căpitan (1925), maior (1930), locotenent colonel (1938), colonel (1941). Luptă în campania din Est şi din Vest, în ultima parte a războiului fiind comandantul Diviziei 1 cavalerie (21.10.1944-30.11.1944; 01.12.1944-12.05.1945). Este decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cu alte medalii româneşti şi străine. Moare în 1949, fiind incinerat. Urna se află la Cimitirul Ghencea Militar.
În Ziua Cuvioasei Paraschiva (14 octombrie) a anului 1956 este îngropat, la Cimitirul Bellu, generalul Constantin Dragu (1873-1956), şeful de stat major al Diviziei 13, pe frontul de la Mărăşeşti, supranumită Divizia de Fier. Generalul Constantin Dragu era unul dintre unchii doamnei Meri Şirăeanu, a doua soţie a colonelului Lăcătuşu. După încheierea Primului Război Mondial, colonelul Dragu este numit comandant al detaşamentului format din Divizia 13 (general Ion Popescu) pentru a interveni de urgenţă în sudul Basarabiei (Bolgrad, Ismail, Chilia Veche, Văcov şi Cetatea Albă) şi a potoli revoltele bolşevice şi abuzurile Armatei Roşii în retragere. Intervenţia rapidă şi fermă a comandantului a restabilit liniştea şi ordinea în regiune, creînd condiţii normale în vederea desfăşurării activităţii Sfatului Ţării pentru unirea cu România.
În 1929, generalul Dragu este numit comandantul Corpului de Armată cu reşedinţa la Chişinău, funcţie pe care a deţinut-o până în 1931, când, fiind trecut în rezervă, s-a retras la locuinţa sa din Bucureşti.
Colonelul Mihail Şirăeanu, tatăl doamnei Meri Şirăeanu, este cel care a ridicat casa care găzduieşte muzeul militar al familiei. S-a născut la 2 iulie 1893, în comuna Goteşti, judeţul Cahul. Părinţii săi, Alexandru Şireaevo, notar public, şi Bălaşa, născută Bălan, au murit prematur. Rămas orfan de la vârsta de 12 ani, a crescut prin internate, fiind ajutat sporadic de un unchi – învăţător în satul natal. Urmează cursurile Şcolii pedagogice din Chişinău până în 1912, când este încorporat T.R. în Batalionul 413 Infanterie din Tiraspol. Frecventează în particular cursurile liceului din localitate, iar după absolvire, în 1915, intră prin concurs la Şcoala de ofiţeri de infanterie din Odesa. Este avansat sublocotenent, promoţia 1916, şi trimis direct pe front, la Regimentul 245 Infanterie din garnizoana Volsk, pe Volga. Grav rănit, este evacuat la un spital militar de interior. După ce va fi restabilit fizic, se întoarce pe front la Regimentul 467 Infanterie, unde este rănit a doua oară. Pentru faptele sale de arme este avansat în mod excepţional pe toată durata războiului: 25.01.1916 – praporşcik (primul grad de ofiţer în armata ţaristă); 28.04.1916 – sublocotenent; 20.06.1916 – locotenent; 24.07.1917 – căpitan.
În momentul izbucnirii revoluţiei boleşevice se afla în Divizia 9 Rusă, dislocată în Basarabia. Împreună cu prietenul său, Victor Siminel, se înrolează în armata moldovenească, fiind, în baza Înaltului Decret Regal nr. 3227/1918, încadrat cu gradul de căpitan în armata română şi repartizat ca adjutant al comandamentului Diviziei 15 Infanterie Constanţa, unde beneficiază de toate drepturile şi obligaţiile ce-i revin potrivit gradului şi funcţiei sale.
La 26.09.1926 este avansat la gradul de maior. Reuşeşte la concursul de admitere în Şcoala Superioară de Război. Cu acest prilej solicită să i se admită revenirea la numele străbunilor săi, Şirăeanu, rusificat în timpul ocupaţiei ţariste. O cruntă neşansă îi taie avântul, închizându-i drumul spre o carieră strălucită. Boala contractată în urma rănilor de pe front recidivează brusc, punându-l în imposibilitatea de a continua eforturile solicitate de rigorile Şcolii Superioare de Război. Nevoit să se retragă de la cursuri, este mutat la Batalionul 7 Vânători de Munte, apoi la regimentele 23 Infanterie, 2 Dobrogea şi 66 Infanterie. Avansat la gradul de locotenent colonel (26.02.1939) şi colonel (10.05.1942), îndeplineşte funcţiile de comandant de batalion, locţiitor de comandant şi comandant de regiment, distingându-se prin competenţă, profesionalism şi dăruire. În urma agravării bolii, este trecut din oficiu în retragere (1 martie 1943). Această măsură a fost luată pe baza constatării comisiei medicale a Spitalului Militar Central cu prilejul verificării sănătăţii cadrelor în vederea satisfacerii stagiului regulamentar pe front.
A fost decorat cu înalte distincţii româneşti: Ordinele „Coroana României” şi „Steaua României” în grad de Cavaler, Crucea Comemorativă a Primului Război Mondial, ordinele Sfântul Stanislav şi Sfânta Ana ale Armatei ţariste, Semnul Onorific „25 de ani” şi alte medalii şi însemne militare. A publicat articole de specialitate în Revista Infanteriei. Este coautorul lucrării „Protecţia chimică a populaţiei în timp de război”.
Moare la 15 octombrie 1957, fiind înhumat în Cimitirul Bellu Militar, alături de soţia sa.
Printre membrii familiei se află şi un medic militar, căpitanul Boris Şirăeanu, vărul doamnei Meri Şirăeanu. Născut la 4 decembrie 1918, în comuna Leuşeni, judeţul Orhei, fiul institutorilor Petre şi Iulia Şirăeanu. După absolvirea liceului teoretic din Chişinău, în 1937, se înscrie la Institutul Medico-Militar din Bucureşti ale cărui cursuri le încheie în 1943. Refugiat din Basarabia şi încadrat ca medic militar la un spital de campanie, participă până la sfârşitul războiului la luptele de pe frontul de Vest. Revenit în ţară, este încadrat la Spitalul militar din Buzău. Pentru scurtă vreme îndeplineşte funcţia de medic militar la Regimentul 7 Artilerie Piteşti; în martie 1947 este trecut în rezervă, la cerere. Se stabileşte în Bucureşti şi lucrează ca medic chirurg la Spitalul de copii „Grigore Alexandrescu”. Moare la 9 iunie 1992, fiind înhumat la Cimitirul Pantelimon 2.
Căpitanul Boris Şirăeanu a avut un frate, Mihail, care a murit pe front, la 13 decembrie 1944, în Ambulanţa 132, datorită rănilor primite în luptele din zona localităţii Serencz (Ungaria). Decesul tânărului elev plutonier T.R. Mihail Şirăeanu avea să fie comunicat familiei de către maiorul Gheorghe Dumitrescu, comandantul Regimentului 40 Infanterie.
Văr cu tatăl colonelului Lăcătuşu, generalul Mihail Lăcătuşu face parte în mod firesc din galeria militară a familiei. S-a născut la 7 noiembrie 1893. Îmbrăţişează profesia militară, fiind avansat, în anul 1912, la gradul de sublocotenent.
În 1943 se află în fruntea Diviziei 19 Infanterie care fusese prinsă de armatele sovietice în cleştele Crimeii. Şeful Biroului operaţii, căpitanul Aurică Sitaru (astăzi general), îşi aminteşte că atunci când o şalupă specială a venit, la ordinul comandantului Armatei 17 germane, să-l evacueze pe generalul Lăcătuşu, acesta i-a spus ofiţerului de legătură: „Comunică domnului comandant că nu voi părăsi ţărmul Mării Azov decât atunci când îmi voi vedea toţi oamenii şi materialele îmbarcate şi trecute dincolo, în Crimeea. Voi pleca cu ultima barcă.” A rămas pe plaja de îmbarcare luptând cu ultimii oameni din ariergardă şi urcând ultimul în şalupa de salvare, plină cu răniţi. Aşa cum legea marinărească cere comandantului să părăsească ultimul nava aflată în pericol, tot aşa şi generalul Lăcătuşu a considerat că este de datoria sa să vegheze ca ultimul om, ultimul tun şi ultimul cal să fie îmbarcaţi şi salvaţi din încercuire. La postul de comandă al Armatei 17 germane, generalul Jaenicke i-a strâns mâna, l-a felicitat în stilul prusac şi i-a prins pe piept una din cele mai mari distincţii militare.
Din impresionanta galerie de militari a familiei nu poate să lipsească locotenentul (r) Dumitraşcu Lăcătuşu, tatăl colonelului Gheorghe Lăcătuşu. Născut în anul 1891, în comuna Piscu, judeţul Galaţi, urmează şcoala primară şi cursurile seminarului teologic din Galaţi până în 1912, când este încorporat în Regimentul 11 Siret. Din iunie 1913 participă, ca elev terist, la cel de-al doilea război balcanic. Revenit în ţară, regimentul este întâmpinat de principesa Maria, viitoarea regină a României, iar Dumitraşcu Lăcătuşu este decorat personal de Regele Carol I cu medalia „Trecerea Dunării”. La terminarea stagiului militar, în 1914, din cauză că izbucnise Primul Război Mondial, este concentrat. Peste doi ani este mobilizat şi ia parte la luptele de la Târgu Jiu şi Şelimbăr; după retragerea în Moldova, luptă la Oituz şi Mărăşeşti. Este avansat la gradul de sergent t.r. şi decorat cu medaliile Virtutea Militară, Meritul Sanitar, Crucea Regina Maria şi Crucea Comemorativă a Primului Război Mondial cu baretele Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Ajunge, după încetarea ostilităţilor, secretarul particular al mareşalului Averescu, la îndemnul căruia se decide să rămână pe pământul Basarabiei, unde să-şi întemeieze o familie.
După şapte ani de la absolvirea seminarului, timp petrecut efectiv în armată, nu s-a mai hirotonisit preot, renunţând definitiv la această carieră. Astfel, este angajat ca funcţionar administrativ la prefectura Soroca, sub mandatul scriitorului Dumitru Iov, prefect al judeţului la acea vreme. Acum îl întâlneşte pe scriitorul, publicistul şi politicianul Constantin Stere, cu care va păstra o relaţie de prietenie de-a lungul timpului. Prin intermediul acestuia este introdus în casa preotului Ion Siminel din Alcedarii Orheiului, unde o cunoaşte pe Profira, fiica preotului, care în curând îi va deveni soţie şi, la 5/18 aprilie 1922, îi va dărui un copil, botezat cu numele Gheorghe.
În 1939, la izbucnirea războiului, pretorul Dumitraşcu Lăcătuşu, mobilizat, ia parte la luptele armatei române până la căderea Odesei; după această dată îşi reia vechiul serviciu în administraţia provinciei proaspăt revenită la patria-mamă. A cunoscut calvarul celor două refugii (1940 şi 1944), peregrinând cu familia prin ţară: Brăila, Bacău, Deva, Târgu Mureş, Câmpulung Muscel. În momentul pensionării se stabileşte definitiv în Bucureşti (1953).
Deşi nu a fost militar de carieră, Dumitraşcu Lăcătuşu deţine un record semnificativ: este veteran a trei războaie (războiul balcanic şi cele două războaie mondiale). În anul 1991, la vârsta de 100 de ani, este avansat onorific la gradul de locotenent şi distins cu titlul de Cetăţean de Onoare al Bucureştiului. A decedat la 13 august 1999, la vârsta de 108 ani şi şapte luni, fiind declarat, la acea dată, de către Institutul de Istorie a Primului Război Mondial, aflat în componenţa Ministerului Apărării din Franţa, drept cel mai vârstnic supravieţuitor din lume al marii conflagraţii din anii 1916-1918.
Rămăşiţele sale pământeşti se află în Cimitirul Ghencea Militar, lângă cele ale generalului Victor Siminel.
Crescut şi educat în spirit militar, singurul său fiu, Gheorghe Lăcătuşu, s-a aflat la un moment dat în situaţia de a alege între profesia de jurist şi cea de ofiţer. Fără să stea prea mult pe gânduri, a optat pentru meseria armelor, mărind astfel numărul militarilor de carieră ai familiei.
În ziua de 28 iunie 1940, când trupele sovietice ocupă Basarabia, liceanul Gheorghe Lăcătuşu se afla internat în spitalul din Ismail. Numai în halat şi papuci, fuge din spital şi, împreună cu mama sa, izbuteşte să prindă ultimul vapor spre Galaţi, unde ajunge a doua zi dimineaţa şi obţine, de la Prefectura judeţului Covurlui, Carnetul nr. 1 de refugiat din Basarabia. Tatăl său, pretor cu responsabilităţi administrative în judeţ, nu reuşeşte să se evacueze la timp. Abia după două săptămâni soseşte, fără haine şi cu picioarele goale, la Galaţi. N-a apucat să ia cu sine decât vreo 12 pahare de cristal, din care unul a fost păstrat cu sfinţenie până în zilele noastre. Este şi el o piesă simbolică la muzeul familiei!
Părinţii se stabilesc temporar la Brăila, pentru ca, după un an, să se reîntorcă în Basarabia. Când au ajuns acasă, n-au mai găsit nimic, nici bunici, nici fraţi. Localnicii le-au spus că au fost ridicaţi de ruşi şi că o mătuşă şi un unchi au ars în trenul care-i transporta în Siberia. Atunci s-a pierdut pentru totdeauna actul domnesc al familiei care îi atesta condiţia de răzeşi ai lui Ştefan cel Mare, document pe care istoricul Nicolae Iorga a cerut insistent să-i fie donat sau să îl cumpere.
Absolvent al liceului Marele Voevod Mihai, din Cetatea Albă, Gheorghe Lăcătuşu reuşeşte la Facultatea de Drept din Iaşi, dar după un an renunţă în favoarea armatei, fiind admis în anul întâi la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie. Era în 1943, în plin război, când mulţi tineri încercau să scape de front. Urmează al doilea refugiu al părinţilor, când le pierde urma, regăsindu-i abia la încheierea războiului.
După 23 august 1944, Şcoala de Ofiţeri de Infanterie este repartizată în rezerva Corpului de Munte, elevii ultimului an fiind trimişi pe front. Gheorghe Lăcătuşu este repartizat la Regimentul 7 Vânători. În oraşul Sfântu Gheorghe se întâlneşte cu militari din Divizia „Tudor Vladimirescu”. „A fost un şoc formidabil pentru mine când i-am văzut pe aceşti români îmbrăcaţi în uniforme ruseşti” – îşi aminteşte peste ani.
În martie 1945, toţi elevii sunt repartizaţi în stagiu la unităţi. Pleacă pe frontul de Vest până în august 1945, unde a fost avansat la gradul de sublocotenent. Întoarcerea în ţară – pe jos. Generalul Mociulski nu a permis militarilor Diviziei să poarte pufoaice ruseşti, ordonând ca toţi militarii să rămână în uniformele de doc, româneşti. Ajunge la Zalău, unde era cazarma Regimentului 7 Vânători. După puţin timp este mutat la Regimentul 13 Dorobanţi Muscel. Aici, tam-nisam, i se propune să meargă la cursurile de politruci de la Breaza. Răspunsul a fost: Nu! După două luni este trecut în rezervă. Apucase să fie mutat la Regimentul de Jandarmi Pedeştri.
În 1948 primeşte o chemare la Centrul Militar. I se propune să revină în armată. A stat în dubiu, până la urmă a spus „Da”. Fără condiţii. „Nu m-am putut împăca niciodată cu viaţa civilă”. A fost trimis la Breaza. A stat două luni şi jumătate. Între timp, jandarmeria este transformată în Securitate. Iată-l ofiţer de securitate şi absolvent al cursului de locţiitori politici de la Breaza. Totuşi, este numit într-o funcţie de comandă.
În 1948 se căsătoreşte cu Georgeta, fiica generalului Constantin Rădulescu. La vreo două luni de la căsătorie, socrul său este arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Aşa s-a pomenit, peste noapte, ginerele unui criminal de război. N-a durat mult şi este chemat „la cadre”. „Noi nu putem să-ţi dăm ordin să divorţezi. Tu alegi!” Şi a ales familia! Este dat afară din armată pentru a doua oară. Şi asta după ce a absolvise o şcoală de ofiţeri, luptase pe front şi trecuse prin calvarul a două refugieri din Basarabia ocupată de ruşi. Iată-l rămas, dintr-o dată, pe drumuri, fără nici un rost. Se simţea hăituit, nedreptăţit. „Nici eu nu mai ştiu câte autobiografii şi câte declaraţii am scris...” După câţiva ani a făcut prima concentrare militară; i-au cerut nişte „colaborări”, apoi a doua concentrare, unde i s-a pus direct problema să intre la colaborări. „Nu am acceptat asemenea lucruri, nu sunt făcut pentru aşa ceva.” Rezultatul: nu a mai fost avansat. Între timp s-a deteriorat şi viaţa de familie; soţia înaintează acţiune de divorţ. Toată căsnicia n-a durat decât cinci ani. În 1956 a cunoscut-o pe farmacista Meri Şirăeanu, care divorţase de primul său soţ, un medic. Tot fiică de militar, tatăl său fiind colonelul Mihail Şirăeanu, prieten bun, din tinereţe, cu unchiul său, generalul Victor Siminel. Întâmplarea a făcut să intre tot într-o familie de militari. Acum locuiesc împreună în chiar casa care adăposteşe muzeul militar.
Povestea acestei familii de militari pare să se încheie aici. Nici unul dintre urmaşii în viaţă nu a mai îmbrăţişat cariera armelor. Alte vremuri, alte mentalităţi. Vor rămâne, poate, să vorbească peste ani despre destinul acestor oameni obiectele din muzeul de la mansardă, cămaşa de puşcăriaş a generalului Victor Siminel, înnobilată cu decoraţiile sale de război, şi icoanele pe sticlă pictate de Meri Şirăeanu. Ele sunt adevăratul blazon al familiei. Ele sfinţesc, astăzi, această casă superbă din Bucureşti.
Se va găsi, oare, un suflet la fel de nobil ca al colonelului Gheorghe Lăcătuşu şi al soţiei sale, Meri Şirăeanu, să ducă mai departe spiritul şi sufletul acestei case? Cine ştie!
Există, undeva, în Bucureşti, o splendidă vilă în stil românesc în care am ascultat povestea câtorva generaţii de militari de profesie. Prin grija colonelului în retragere Gheorghe Lăcătuşu şi a soţiei sale, Meri Şirăeanu, s-a păstrat, peste ani, spiritul celor care au făcut din cariera militară esenţa vieţii lor. Ajuns la venerabila vârstă de 85 de ani, Gheorghe Lăcătuşu şi-a sacrificat o parte din spaţiul locuibil pentru amenajarea unui muzeu militar sui-generis, unde sunt expuse obiecte militare, fotografii, decoraţii de război şi documente care au aparţinut rudelor apropiate – generali şi ofiţeri ai armatei române – dar şi camarazilor săi din Şcoala de ofiţeri de infanterie, promoţia 1945.
Dintr-o fotografie, de pe un perete al muzeului, priveşte plin de încredere în sine un bărbat frumos, îmbrăcat în uniformă militară, cu umerii zvelţi, cu fruntea senină şi părul argintiu. Este generalul Victor Siminel (1897-1981), vărul primar al mamei sale, Profira Lăcătuşu, şi fiu al protopopului Andronic Siminel, din Fundul Galbenii, judeţul Lăpuşna (Basarabia), ridicat el însuşi dintr-o familie de răzeşi moldoveni împământeniţi în Alcedarii Orheiului. Potrivit dorinţei tatălui său, Victor se hotărăşte, în 1914, să urmeze seminarul teologic din Chişinău. Dar, la izbucnirea revoluţiei bolşevice este încorporat ca elev al Şcolii de ofiţeri din Kiev. Avansat în 1917 la gradul de sublocotenent al armatei ţariste, este repartizat în Regimentul 116 Infanterie, cu care pleacă pe frontul Kareliei. Fiind grav rănit, este evacuat într-un spital de campanie. Avansat la gradul de locotenent, decorat cu Ordinul „Sfânta Ana”, pleacă din nou pe front, fiind rănit pentru a doua oară. Este decorat cu Ordinul Sfântul Stanislav. După ieşirea din spital se înrolează în una din cele 16 cete de ostaşi moldoveni, înfiinţate cu aprobarea generalului Scerbacev, adjunctul comandantului suprem al armatei ruse. Aceste cete vor constitui nucleul viitoarei Armate Basarabene.
Constantin I. Rădulescu (1895-1973), socrul din prima căsătorie a colonelului Lăcătuşu, a fost, la rândul lui, militar de carieră, ajungând până la gradul de general. Primul pe lista admişilor la liceul teoretic din Piteşti, primul la admiterea în Şcoala de Ofiţeri de Infanterie, dar şi şeful promoţiei (1916), parcurge o carieră de excepţie. Pentru faptele de arme în fruntea plutonului său în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti (1917) a fost decorat cu „Steaua României” şi „Coroana României”. După absolvirea Şcolii Superioare de Război, îndeplineşte funcţia de şef de stat-major al Diviziei 3 Infanterie Piteşti, apoi comandant al Regimentului 21 Infanterie, pe care îl duce victorios până în cel mai înaintat punct atins de armata noastră în campania din Est: Cuban (Uniunea Sovietică). Dislocat la Odesa pentru asigurarea pazei garnizoanei – după aruncarea în aer a clădirii comandamentului militar româno-german – are misiunea de curăţire a hrubelor subterane ale oraşului şi de urmărire a partizanilor ascunşi în tuneluri. Pentru această acţiune, la sfârşitul războiului este arestat, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „crime de război”. Eliberat după şase ani de închisoare, constată că toate bunurile materiale i-au fost confiscate, dreptul de pensie i-a fost sistat, iar familia obligată la domiciliu forţat.
Generalul Constantin-Titi Ionescu (21.08.1897 - 1986) face parte din această distinsă familie militară prin căsătoria cu Vera Cancel, verişoara primară a mamei colonelului Lăcătuşu. Provenind dintr-o familie de funcţionari, Constantin îmbrăţişează meseria armelor, fiind avansat sublocotenent la 1 octombrie 1916. La 15 aprilie 1933 este maior, apoi colonel (mai 1942) şi general (1979). Activează mulţi ani în învăţământul militar, cea mai importantă funcţie fiind la conducerea faimosului liceu militar „Mănăstirea Dealu”. La absolvirea Şcolii Superioare de Război este promovat în diplomaţia militară, ca ataşat militar la Sofia şi în alte capitale europene. Revenit în ţară, este încadrat profesor de tactică şi topografie la Şcoala Superioară de Război. Din 1942 deţine funcţia de şef al Biroului 2 Contrainformaţii din Marele Stat Major, iar din iunie 1944 preia comanda Şcolii de Ofiţeri de Infanterie cu care, după 23 august, pleacă pe front. În 1946 este trecut în rezervă şi, în scurt timp, este arestat şi depus în închisorile comuniste, de unde va ieşi după şapte ani de detenţie în condiţii dintre cele mai grele şi umilitoare. Moare în 1986, fiind înhumat la cimitirul Ghencea Militar.
Un alt membru de marcă al familiei este generalul Constantin Talpeş (2 ian. 1896-13 ian. 1949), căsătorit cu Ecaterina Siminel, sora mamei colonelului Lăcătuşu. După absolvirea cursului primar în comuna natală Chetreşti şi a liceului din Vaslui, reuşeşte la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie (12 octombrie 1914). La 1 iulie 1916 este avansat sublocotenent şi repartizat la Regimentul 10 Călăraşi, unitate cu care pleacă pe front. Peste un an este avansat locotenent. Alte avansări: căpitan (1925), maior (1930), locotenent colonel (1938), colonel (1941). Luptă în campania din Est şi din Vest, în ultima parte a războiului fiind comandantul Diviziei 1 cavalerie (21.10.1944-30.11.1944; 01.12.1944-12.05.1945). Este decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cu alte medalii româneşti şi străine. Moare în 1949, fiind incinerat. Urna se află la Cimitirul Ghencea Militar.
Colonelul Mihail Şirăeanu, tatăl doamnei Meri Şirăeanu, este cel care a ridicat casa care găzduieşte muzeul militar al familiei. S-a născut la 2 iulie 1893, în comuna Goteşti, judeţul Cahul. Părinţii săi, Alexandru Şireaevo, notar public, şi Bălaşa, născută Bălan, au murit prematur. Rămas orfan de la vârsta de 12 ani, a crescut prin internate, fiind ajutat sporadic de un unchi – învăţător în satul natal. Urmează cursurile Şcolii pedagogice din Chişinău până în 1912, când este încorporat T.R. în Batalionul 413 Infanterie din Tiraspol. Frecventează în particular cursurile liceului din localitate, iar după absolvire, în 1915, intră prin concurs la Şcoala de ofiţeri de infanterie din Odesa. Este avansat sublocotenent, promoţia 1916, şi trimis direct pe front, la Regimentul 245 Infanterie din garnizoana Volsk, pe Volga. Grav rănit, este evacuat la un spital militar de interior. După ce va fi restabilit fizic, se întoarce pe front la Regimentul 467 Infanterie, unde este rănit a doua oară. Pentru faptele sale de arme este avansat în mod excepţional pe toată durata războiului: 25.01.1916 – praporşcik (primul grad de ofiţer în armata ţaristă); 28.04.1916 – sublocotenent; 20.06.1916 – locotenent; 24.07.1917 – căpitan.
Din impresionanta galerie de militari a familiei nu poate să lipsească locotenentul (r) Dumitraşcu Lăcătuşu, tatăl colonelului Gheorghe Lăcătuşu. Născut în anul 1891, în comuna Piscu, judeţul Galaţi, urmează şcoala primară şi cursurile seminarului teologic din Galaţi până în 1912, când este încorporat în Regimentul 11 Siret. Din iunie 1913 participă, ca elev terist, la cel de-al doilea război balcanic. Revenit în ţară, regimentul este întâmpinat de principesa Maria, viitoarea regină a României, iar Dumitraşcu Lăcătuşu este decorat personal de Regele Carol I cu medalia „Trecerea Dunării”. La terminarea stagiului militar, în 1914, din cauză că izbucnise Primul Război Mondial, este concentrat. Peste doi ani este mobilizat şi ia parte la luptele de la Târgu Jiu şi Şelimbăr; după retragerea în Moldova, luptă la Oituz şi Mărăşeşti. Este avansat la gradul de sergent t.r. şi decorat cu medaliile Virtutea Militară, Meritul Sanitar, Crucea Regina Maria şi Crucea Comemorativă a Primului Război Mondial cu baretele Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Ajunge, după încetarea ostilităţilor, secretarul particular al mareşalului Averescu, la îndemnul căruia se decide să rămână pe pământul Basarabiei, unde să-şi întemeieze o familie.