Cel dintâi purtător al numelui Boteanu este un anume Nedelcu Boteanu, pe care, la 1631, domnitorul Leon Vodă îl trimite cu oaste să-i pedepsească pe boierii care se ridicaseră împotrivă-i şi se refugiaseră la mănăstirea Tismana.
Acelaşi Nedelcu Boteanu este amintit şi într-un hrisov din anul 1666. De la această dată, numele familiei nu se mai întâlneşte decât sub Brâncoveanu, când un Năstase Boteanu vinde moşia Boteni – după cum se arată într-un zapis – doamnei Marichi, soţia răposatului domnitor.
Botenii îşi au rădăcinile în Muntenia1. Cu timpul, familia s-a desprins în trei ramuri – aşezându-se în Moldova2, în Ungaria3 şi în Rusia.4 Cei asupra cărora ne vom opri în rândurile de faţă formează ramura în linie paternă din Muntenia.
Din tată în fiu, Botenii au fost mai toţi militari. Este fascinant de urmărit cum s-a plămădit spiritul militar în această mare familie şi cum s-a transmis de la un urmaş la altul, fiecare generaţie formându-se într-un adevărat cult pentru cariera armelor. Din familii ca Boteanu s-au ridicat ofiţeri care s-au devotat cu toată fiinţa lor armatei române.
Cel mai apropiat dintre strămoşii cunoscuţi este comisul Barbul Boteanu, mare proprietar, cu moşii întinse la Vlăsceni, Strâmbeanu, Boteni, Sălcuţa (Dâmboviţa). Din cei doi feciori pe care i-a avut, primul, Constantin, s-a însurat cu Zoe Nedelcu şi a lăsat trei urmaşi – Emanoil, Alecu şi Elena. Al doilea, Matei, căsătorit cu Maria Bilciurescu, a avut doar o fată, căreia i-a dat numele Elena.
Când s-au organizat primele miliţii naţionale, la 1827, Constantin Boteanu – ca atâţia alţi boieri – şi-a trimis cei doi feciori să se înroleze în noua oştire a ţării. Emanoil (1812-1891) a intrat la cavalerie, unde a servit până la gradul de căpitan, după care a trecut la infanterie. La 1845 este comandantul Companiei de pompieri Bucureşti, pe care o instruieşte, reuşind să facă o subunitate de elită a armatei. Aceşti pompieri vor da piept cu coloana celor circa 9000 de turci, în faimoasa încleştare din Dealul Spirii (13 septembrie 1848), conduşi fiind de căpitanul Zăgănescu. (Emanoil Boteanu era, atunci, comandantul batalionului de infanterie.). În 1858, principele Ghica, voind a-l recompensa pentru lungul şi obositorul său serviciu, îl avansează colonel şi-l promovează în rândul adjutanţilor săi princiari. La un an după Unirea Principatelor, Cuza îl numeşte şef al statului său major. Pentru scurtă vreme, de la 22 iulie 1861 la 1 februarie 1862, îndeplineşte funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei.
În urma abdicării lui Cuza, statul major este desfiinţat, iar colonelul adjutant Boteanu îşi dă demisia. Este rechemat în oştire în anul 1869, fiind numit şeful tuturor gărzilor naţionale, dar în urma unor neînţelegeri, colonelul se decide să părăsească definitiv cariera militară.
Emanoil Boteanu se însoară cu Zoe Panaitescu, nepoată de vară, dintr-o familie boierească. Împrejurările acelei legături ni s-au păstrat într-o aură oarecum romantică. Cei doi îndrăgostiţi fug şi se cunună în ascuns în biserica unui sat de lângă Ploieşti. Supăraţi, părinţii miresei se adresează cu o plângere domnitorului, cerând să desfacă o căsătorie la care ei nu şi-au dat consimţământul. Dar, vajnicul sublocotenent, prinzând de veste, aleargă la Bucureşti, la mitropolit, şi-l roagă în genunchi să nu strice casa a doi tineri care se iubesc. Impresionat, mitropolitul îi făgăduieşte să-l ajute.
Într-adevăr, când domnitorul îl cheamă să-l consulte asupra celor ce ar fi de făcut, el îl convinge că este mai frumos a aproba o căsătorie decât a o strica. Astfel cei doi tineri vor rămâne împreună pentru toată viaţa.
Din această dragoste care a reuşit să treacă peste mentalităţile vremii s-au născut 16 copii, din care doar jumătate au avut zile: Emanoil, Gheorghe, Aurelian, Elena, Romulus, Remus, Mihail, Emilia. Toţi cei şase feciori ai colonelului au urmat cariera armelor.
Zoe Boteanu moare la 16 aprilie 1879, după ce apucă să-şi vadă toţi feciorii întorşi victorioşi şi sănătoşi din Războiul de Independenţă. Tatăl, colonelul Constantin Boteanu se săvârşeşte din viaţă în 1891, fiind înmormântat în ziua de Crăciun în cavoul familiei din Cimitirul Bellu.
Generalul Emanoil Em. Boteanu este cel dintâi fiu al familiei lui Emanoil C. Boteanu. Născut, în Bucureşti, la 1 iunie 1836. Intră în şcoala militară în anul înfiinţării ei – 1850 – fiind primul la învăţătură în toţi anii de curs. La 7 aprilie 1856 este înaintat la gradul de sublocotenent de infanterie, domnitorul dăruindu-i un ceas de aur. La 20 decembrie 1856, avansat la gradul de locotenent, este trimis la studii militare în Franţa. Se întoarce în ţară cu aceeaşi râvnă de a se instrui şi a pune în practică cele însuşite în teorie.
Pentru meritele sale şi pentru serviciile aduse ţării, Cuza îl numeşte adjutant domnesc, cu dreptul de a purta, ca distincţie, epoleţii şi chipiul cu insignele domnitorului. La 6 iunie 1862, este avansat căpitan şi este trimis ca observator al Războiului de Secesiune, de unde va expedia în ţară corespondenţe despre luptele la care a luat parte. Reîntors acasă, este încadrat în Statul Major General, apoi este numit pentru scurtă vreme comandantul marinei noastre militare. Gradul de locotenent-colonel îl dobândeşte la 12 august 1866, pentru ca, în 1868, să i se încredinţeze funcţia de secretar la Ministerul de Răsboi; la 6 martie 1873, este înaintat colonel şi numit comandantul Regimentului 4 Dorobanţi Ploieşti; în mai 1876 este mutat la comanda Regimentului 1 Infanterie, unde rămâne până la 6 aprilie 1877, când este numit în fruntea Regimentului 6 Dorobanţi, în Bucureşti, al cărui cap onorific era regele Serbiei, Milan Obrenovici.
În timpul războiului din 1877-78 îndeplineşte funcţia de şef de stat-major al corpului de observare de la Calafat, apoi şef de stat-major al Diviziei 4, comandată de generalul Dimitrie Racoviţă, la Plevna.
După război, îl aflăm comandant al Regimentului 7 Infanterie Prahova, apoi membru în Comisia permanentă a Consiliului Superior al Armatei, şef de stat-major la Divizia 4 Iaşi. De aici, revine în Bucureşti, ca director al Şcolii Superioare de Război. La 16 martie 1883, este numit din nou la comanda Regimentului 6 de linie Bucureşti, iar în aprilie 1889 trece la comanda Regimentului 3 Infanterie Olt.
La 1 mai 1893 se retrage din armată, fiind înaintat la gradul de general în rezervă.
Se însoară la 3 iunie 1873 cu nepoata sa de vară, Maria Toma Mârzea, cu care are doi băieţi. Unul dintre ei, Scipion, se îndreaptă tot spre cariera armelor, devenind ofiţer de cavalerie.
Generalul Emanoil Em. Boteanu moare la 19 februarie 1897, în vârstă de 61 de ani. A fost îngropat la Belu, în cavoul familiei. Casa generalului, care mai păstrează blazonul familiei, poate fi văzută şi astăzi în apropierea Monumentului Eroilor Sanitari din Bucureşti.
Caracter loial, onest şi inteligent, a servit sub drapel 37 de ani, fiind apreciat pentru cunoştinţele sale vaste. A fost un erudit al armatei, numărându-se printre fondatorii revistei “România militară”, cea mai prestigioasă publicaţie a armatei.
Gheorghe, al doilea fiu al colonelului Emanoil C. Boteanu, născut la 7 aprilie 1837, îmbrăţişează, la rândul lui, meseria armelor. Alături de fratele său mai mare, urmează Şcoala de ofiţeri de infanterie, pe care o termină în aprilie 1857, când este înaintat sublocotenent şi repartizat în Regimentul 2 linie. Parcurge ierarhia militară până la gradul de colonel. În 1875 este numit directorul Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
În timpul războiului de Independenţă participă la atacul asupra Griviţei 1, la asedierea Plevnei şi Vidinului, fiind comandantul Regimentului 16 Dorobanţi, care îşi avea reşedinţa în Botoşani. După război, este, pe rând, comandantul regimentelor 13, 14, 15, 16, 25 şi 26 Dorobanţi, după care se retrage din armată, trecând la comanda Regimentului 5 miliţii.
În viaţa lui s-a ocupat şi cu pictura, a fost poet şi scriitor satiric. A scris: “Încercări poetice”, “Cariera mea”, “Poezii şi anecdote satirice”. A fost redactor la “Revista literară”. Una din poeziile sale – “Oştile stau faţă în faţă” – scrisă în ajunul luării Griviţei, a fost pusă pe note, fiind cântată de militari.
La 9 ianuarie 1869 se însoară, în Bucureşti, cu Cleopatra Gherini, o italiancă. Moare la 23 ianuarie 1902, fără a lăsa vreun urmaş.
Al treilea băiat al familiei, Aurelian, născut la 22 februarie 1842, urmează, ca şi fraţii săi mai mari, tot drumul armelor. Intră în şcoala militară, dar din cauza constituţiei fizice cam debile, este nevoit să o părăsească, trecând ca sergent în Regimentul 2 lăncieri. Este avansat sublocotenent, la 1861, în Regimentul 3 Infanterie. Îl vom găsi o vreme în Regimentul 2 Infanterie şi Batalionul 1 vânători, apoi la comanda unei companii în Batalionul 3 vânători.
Ia parte la războiul din 1877 ca ajutor al comandantului Batalionului 3 vânători, fiind prezent la atacurile de la Lom-Palanca, unde dovedeşte mult sânge rece. După căderea Plevnei, participă, la comanda batalionului, la luarea Belogradcicului şi la asediul Vidinului.
La 8 aprilie 1883 este avansat maior în Regimentul 10 Dorobanţi.
Se însoară, la Focşani, cu Elena Şonţu, sora maiorului Gheorghe Şonţu, eroul de la Griviţa 2.
Moare la 18 mai 1899, fiind îngropat în cavoul familiei de la Bellu.
Şi Romulus, cel de-al patrulea băiat al familiei, îmbracă uniforma militară.
Este cel care va da o strălucire şi mai mare acestei vestite familii de militari. Născut la 7 ianuarie 1848, urmează, în 1863, cursurile Şcolii militare de artilerie, situându-se printre cei dintâi la învăţătură – al 3-lea din 27 de elevi. Avansat sublocotenent la 29 iunie 1868. Îşi începe cariera în arma artilerie, contribuind la formarea primei baterii călăreţe din Regimentul 2 artilerie, înfiinţată în primăvara anului 1872, la Giurgiu. La 22 iulie 1872, înaintat locotenent în Regimentul 1 artilerie, care se afla la Iaşi, contribuie la formarea bateriei de artilerie călăreaţă de acolo.
În 1875, este avansat căpitan şi trimis la Pirotehnia armatei.
Participă la războiul din 1877. În calitate de comandat al bateriei de artilerie călăreaţă din Regimentul 4 artilerie, se remarcă în luptele din jurul Plevnei, fiind decorat cu Virtutea Militară de aur şi Steaua României de război în gradul de cavaler.
După război, este mutat la Arsenalul armatei, ca preşedinte al comisiei de recepţie a armelor. Trece prin mai multe funcţii militare, pentru ca în 1891 să i se încredinţeze comanda Regimentului 9 artilerie, pe care îl conduce cu multă distincţie, singura lui grijă fiind binele serviciului şi îndemnul subalternilor la lucru.
În tot acest timp, scrie şi publică diferite lucrări de specialitate, adresate mai cu seamă ofiţerilor din artilerie.
La 8 aprilie 1897 este înaintat la gradul de colonel, şi numit preşedintele comisiei de remontă a armatei. Pe lângă meritele sale de artilerist, dovedeşte calităţi reale de călăreţ, dresor şi crescător de cai. Ca remontor al armatei – 30 de ani fără întrerupere – acumulează o experienţă aproape fără egal, dublată de o mare pasiune pentru cal. Ţine nenumărate conferinţe pe această temă, descrie toate rasele de cai, precum şi hergheliile de la Kisber, Babolna şi Şearvar din Ungaria. Cea mai valoroasă lucrare a sa este “Călăuza crescătorilor şi cumpărăturilor de cai”, elogiată de Academia Română.
În 1900 este numit la comanda Regimentului 2 Artilerie, apoi comandant al artileriei Corpului 3 armată şi al regiunii fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi.
În 1906 este avansat la gradul de general de brigadă şi trecut în rezervă.
La pensie, este numit director al Hergheliei Coroanei de la Segarcea.
Generalul Romulus Boteanu a fost membru al Societăţii Astronomice din Paris şi al Societăţii de dare la semn din Bucureşti. Moare în anul 1924.
Căsătorit în 1880, la Iaşi, are un băiat şi o fată. Băiatul, Emanoil, va deveni tot ofiţer. Despre acest vlăstar al Botenilor s-a păstrat o întâmplare mai puţin obişnuită: a salvat de la moarte sigură două femei şi trei copii, cuprinşi de un incendiu. Fapta sa curajoasă avea să-i aducă o mare faimă în oraşul Bârlad, unde se afla cu regimentul său. Participă la campania din 1913 şi, ulterior, pe frontul reântregirii neamului; în luptele de la Argeş-Buda-Mihăileşti, în timp ce conducea focul mitralierelor, este rănit de o schijă de obuz.
Remus, al cincilea băiat al colonelului adjutant Emanoil C. Boteanu, vede lumina zilei în 1851, la Bucureşti. Pregătit pentru cariera armelor, el frecventează cursurile Şcolii de ofiţeri, de unde iese sublocotenent, în 1865 şi este repartizat în Regimentul 8 Infanterie. După patru ani, este mutat în Regimentul 3 Infanterie. Pleacă în străinătate pentru a-şi completa studiile militare, ca ofiţer de stat-major, la Bruxelles. Izbucnind războiul, este chemat în ţară şi trimis pe front. Ia parte, cu Regimentul 15 Dorobanţi, la atacul Griviţei, fiind comandant de pluton. Un glonţ îi atinge o ureche, scapă ca prin minune de moarte. După război, îşi reia studiile la Bruxelles.
Brevetat ofiţer de stat-major, în 1883, este repartizat în serviciul Marelui Stat Major, ataşat însă Diviziei a 4-a. În 1885 este numit şef de stat-major al Diviziei 3, pentru ca din 1890 să ia comanda Şcolii de cavalerie.
După mai multe funcţii de comandă, la 1 aprilie 1901 este numit comandant al Brigăzii 2 Călăraşi. Este avansat la gradul de general de brigadă (1903). După patru ani, i se încredinţează comanda Diviziei I. La 1 noiembrie 1909, este numit secretar general al Ministerului de Război, iar la 16 septembrie 1910 – comandant al Corpului 5 Armată (Dobrogea), cu reşedinţa la Constanţa. Avansat la gradul de general de divizie – 1 aprilie 1911 – este trecut în rezervă pentru limita de vârstă şi onorat de rege cu marele Cordon al Coroanei României (1913).
Se însoară, la 12 ianuarie 1896, cu Mathilda Toussaint, născută în Belgia, de la care are un băiat şi două fete, ambele căsătorite cu ofiţeri din două familii mari – Constantiniade şi Racoveanu.
Mihail este cel de-al şaselea băiat al colonelului adjutant Boteanu. Născut la 21 decembrie 1853, intră în şcoala militară, în anul 1869, absolvind-o al doilea în promoţie. La 1 august 1873 este înaintat sublocotenent în arma geniului. Generalul Ion Emanoil Florescu, pe atunci ministru de război, remarcând aptitudinea acestui tânăr pentru învăţătură, îl trimite în Franţa spre a-şi completa studiile în arma geniu. Pe când se afla în toiul învăţăturii, este chemat în ţară pentru a lua parte la războiul de Independenţă, fiind comandant de pluton. După război i se aprobă să se reîntoarcă în Franţa şi să-şi continue studiile la Şcoala de artilerie şi geniu de la Fontainebleau. Absolvent al şcolii, este numit profesor de construcţii şi fortificaţii la Şcoala de Artilerie şi Geniu din Bucureşti.
Participă la construcţia fortificaţiilor din jurul Bucureştiului după planurile generalului Brialmont. În 1894 este numit comandantul Regimentului 1 Geniu. La 28 noiembrie 1903 este avansat general de brigadă şi numit guvernator al Cetăţii Bucureşti, apoi inspector general al Geniului. Datorită calităţilor sale deosebite – onestitate, caracter deschis, inteligenţă – ocupă înalte demnităţi militare.
Participă la campania din 1913, ca inspector general al Geniului, construind podurile peste Dunăre cu o iuţeală şi o dibăcie remarcate de toţi.
Se căsătoreşte, la 21 aprilie 1885, cu Zoe Ion Dumitrescu Movileanu. Are doi copii: Mihail şi Mariana.
Familia colonelului adjutant Emanoil C. Boteanu înregistrează un record – este printre puţinele familii, dacă nu singura, în care toţi băieţii – şase la număr – îmbracă haina militară.
Celălalt fecior al lui Constantin Boteanu, Alecu – născut la 16 august 1821 şi botezat de domniţa Brâncoveanu – nu a îmbrăţişat cariera armelor, preferând o viaţă mai tihnită la moşia sa. A fost însurat cu Smaranda Chiriţescu. A avut cinci copii (două fete şi trei băieţi) dintre care unul, Dimitrie, a îmbrăcat uniforma militară, ajungând până la gradul de general. Ca locotenent, a luat parte, alături de vărul său Remus Boteanu, la războiul din 1877, la atacul redutei Griviţa şi al Rahovei, apoi în jurul Belogradcicului şi Vidinului. Generalul Dimitrie A. Boteanu a decedat în Piteşti, la vârsta de 73 de ani.
D. Roman
NOTE
1.Octav Lecca este de părere că familia Boteanu ar fi avut obârşia în Transilvania, de unde ar fi trecut, din cauza persecuţiilor religioase, în Muntenia.
2.În Moldova, un membru al acestei familii era, înainte de Unire, colonel. Copiii săi au îmbrăţişat, la rândul lor, meseria armelor.
3.Despre ramura din Ungaria se spune că, ajungând acolo cu o avere foarte mare, a cumpărat moşia Kisber şi alte proprietăţi. Refuzând a se maghiariza şi luând parte la revoluţia de la 1848, capul familiei a fost judecat şi împuşcat, confiscându-i-se toate bunurile. Mai târziu, urmaşii acestei familii şi-au călcat pe inimă şi s-au maghiarizat, restituindu-li-se astfel pe lângă titlul de graf şi averea care li se luase (aproape 7 milioane de coroane).
4.Un vlăstar din ramura rusă a ajuns mareşal al casei lui Nicolae II, iar fiul acestuia, colonel în armata ţaristă, a luptat împotriva turcilor. Rănit în luptele de la Ardahan, a fost înaintat, ulterior, la gradul de general.
Bibliografie
Generalul Romulus Boteanu, Bibliografia familiei Boteanu, Tipărită de autor cu concursul binevoitor al fiului şi ginerelui său, Bârlad, 1921.
Octav Lecca, Familiile boereşti române. Istoria şi genealogia după isvoare autentice, Bucureşti, 1899.
Sion, De Arheondologia Moldovei, 1892.
*** Histoire generale des Hommes Vivantes et des Hommes morts dans le XIX siecle, Genove, 1870.
*** Răsboiul Oriental din 1877-78, Graz, 1878.
