5 iunie 1944. Cea mai numeroasă armată care a părăsit vreodată ţărmurile britanice se îndreaptă spre costele Franţei. Ţinta: Normandia. În pofida vremii proaste, specifică mai curând lunii decembrie decât unei luni de vară, trupele Naţiunilor Unite nu mai pot fi oprite. Operaţiunea “Overlord” a început...
Pus în faţa alternativei disperate de a accepta riscul, datorat condiţiilor dure ale mării, sau de a amâna atacul, generalul Dwight Eisenhower (1890-1969) alege atacul. Norocul îi surâde curajosului general şi datorită şirului de gafe făcute de generalii germani din fruntea celor 60 de divizii care alcătuiesc Zidul Atlanticului. Culmea ironiei, până şi mareşalul Erwin Rommel (1891-1944), cel care intuise perfect intenţiile aliaţilor, este luat prin surprindere.
La 17 iunie 1944, mareşalul Rommel îşi avertiza oamenii din subordine (trupele de sub comanda lui apărau coasta din Olanda până la Loara – Armata 15, cu şaisprezece divizii, supraveghea sectorul dintre Calais şi Boulogne, iar Armata 7 număra, în Normandia, nouă divizii de infanterie şi una de tancuri – faimoasele Panzer) cu următoarele cuvinte: "Să nu credeţi că vor veni ziua-n amiaza mare, pe vreme frumoasă şi că vă vor anunţa dinainte. Vor pica deodată din cer, în toiul nopţii, pe ploaie şi pe furtună..." Experienţa de militar nu-l înşela pe cel care fusese supranumit “Vulpea deşertului”.
Din păcate, avertismentul a fost uitat mult prea repede. La asta au contribuit şi lungile zile şi nopţi de aşteptare. Încă de la începutul lunii mai, alarmele se succedau seară de seară. "Fiţi gata: sosesc!" – se anunţa de la Cartierul General. În momentele acelea, toată lumea, de la soldat la general, alerga la posturi. Dar, nici pe mare, nici pe cer nu se zărea nimic. Soldaţii se obişnuiseră cu acest ritm rutinier care-i plictisea de moarte. Uneori, nici comandanţii lor nu mai credeau în comunicatele venite de la Cartierul General. Vremea proastă din acel început de vară făcea şi mai greu de crezut că trupele aliate vor ataca ţărmurile Franţei. Dacă n-au venit pe vreme frumoasă, n-or să vină pe furtună – îşi spuneau militarii, ignorând avertismentul mareşalului Rommel. Lor li s-au alăturat şi meteorologii germani, care şi-au asigurat şefii că invazia nu va fi posibilă pe 5 sau 6 iunie datorită furtunii care va dura mai multe zile. Doar un nebun, îşi spuneau ei, ar îndrăzni să atace în condiţii meteorologice nefavorabile. Şi acel nebun s-a găsit. El se numea Eisenhower!
Surpriza s-a dovedit a fi totală atât asupra timpului, cât şi a locului. O situaţie care pare să se fi împletit cu iţele nevăzute ale hazardului. În momentul atacului, mareşalul Rommel se afla în Germania. Ignorându-şi propriul avertisment, pe care îl dăduse cu trei săptămâni înainte paraşutiştilor Regimentului 6, el îşi luase o permisie de câteva zile pentru a-şi revedea familia şi a se întâlni cu Hitler, aflat la Berchtesgaden. Culmea, nu era singurul care absenta de la post. Chiar în noaptea dinaintea debarcării aliaţilor, mulţi generali germani se aflau la Rennes, în vederea desfăşurării unui exerciţiu de stat-major care avea ca temă – ironia soartei! – lansarea de paraşutişti inamici însoţită de o debarcare pe mare...
Printre absenţi se aflau generalul Wilhelm Falley, comandantul Diviziei 91 aeropurtată, specializată în lupta împotriva paraşutiştilor. În ceea ce-l priveşte pe mareşalul Gerd Rundstedt (1875-1953), comandantul trupelor Zidului Atlanticului, acesta continua să creadă, chiar şi după ce aliaţii au debarcat, că se află în faţa unei diversiuni şi că principala lovitură va fi dată peste strâmtoarea Dover, ruta cea mai scurtă pe mare şi cu cel mai bun acces spre inima Germaniei. Aceeaşi convingere îl stăpânea şi pe Hitler.
În dimineaţa debarcării, Fuhrerul dormea liniştit în bârlogul său alpin de la Berchtesgaden, la sute de kilometri de câmpul de luptă. Era, poate, singurul care se afla în grafic... adică în programul pe care şi-l organizase şi pe care toţi cei din jurul său îl respectau cu sfinţenie. Aşa că, în momentul când telefoanele din Berchtesgaden au început să zbârnie, anunţând lansările de paraşutişti şi atacul flotei aliate în largul coastelor normande, nimeni nu şi-a asumat curajul de a-l trezi pe fuhrer. Absolut nimeni! Pe la orele zece dimineaţa, când cineva s-a dus în vârful picioarelor să-l trezeasă, postul de radio englez tocmai anunţase oficial că debarcarea începuse. “E un bluff, o capcană, pur şi simplu!” – a fost replica lui Hitler, atunci când i-a fost raportată situaţia.
Cinci mii de nave se aflau în faţa coastelor normande şi peste zece mii de avioane survolau cerul, valuri de infanterişti, de paraşutişti, de tancuri se revărsau peste plajele franceze. Zidul Atlanticului era străpuns. Doar Hitler continua să creadă că nu este vorba decât de o capcană. “Hitler – notează Winston Churchill în memoriile sale – a pierdut o întreagă zi critică pentru a se hotărî să lase cele două divizii Panzer să întărească frontul.”
Zarurile fuseseră însă aruncate...
5 iunie 1944. Cea mai numeroasă armată care a părăsit vreodată ţărmurile britanice se îndreaptă spre costele Franţei. Ţinta: Normandia. În pofida vremii proaste, specifică mai curând lunii decembrie decât unei luni de vară, trupele Naţiunilor Unite nu mai pot fi oprite. Operaţiunea “Overlord” a început...
Din păcate, avertismentul a fost uitat mult prea repede. La asta au contribuit şi lungile zile şi nopţi de aşteptare. Încă de la începutul lunii mai, alarmele se succedau seară de seară. "Fiţi gata: sosesc!" – se anunţa de la Cartierul General. În momentele acelea, toată lumea, de la soldat la general, alerga la posturi. Dar, nici pe mare, nici pe cer nu se zărea nimic. Soldaţii se obişnuiseră cu acest ritm rutinier care-i plictisea de moarte. Uneori, nici comandanţii lor nu mai credeau în comunicatele venite de la Cartierul General. Vremea proastă din acel început de vară făcea şi mai greu de crezut că trupele aliate vor ataca ţărmurile Franţei. Dacă n-au venit pe vreme frumoasă, n-or să vină pe furtună – îşi spuneau militarii, ignorând avertismentul mareşalului Rommel. Lor li s-au alăturat şi meteorologii germani, care şi-au asigurat şefii că invazia nu va fi posibilă pe 5 sau 6 iunie datorită furtunii care va dura mai multe zile. Doar un nebun, îşi spuneau ei, ar îndrăzni să atace în condiţii meteorologice nefavorabile. Şi acel nebun s-a găsit. El se numea Eisenhower!