Povestea primului tun german care a tras asupra Parisului a început spre sfârşitul anului 1916. Într-un raport prezentat Marelui Cartier General se arăta că din cauza supremaţiei aeriene a inamicului, germanii sunt lipsiţi de aportul moral considerabil pe care-l aduceau atacurile aeriene asupra Parisului. Atunci un tânăr ofiţer se adresă, cu un ton ceva mai ridicat, vecinului său: „În acest caz nu mai rămâne decât să se tragă asupra Parisului!”
Ideea, considerată la început o glumă, a prins. La Marele Cartier General este chemat un balistician, căruia i se cere rezolvarea problemei. „La 120 km! Imposibil, excelenţă!” – răspunde balisticianul. ”Cuvântul imposibil nu există în vocabularul armatei germane!” – îi atrage atenţia generalul. Specialiştii trec la lucru. În urma studiilor profesorului Rausenberger, se realizează o piesă care este gata pentru tragerea de încercare în primăvara anului 1917. Experimentul are loc la Cuxhaven, trăgându-se în Marea Nordului. Primul obuz cade la o bătaie de 90 km, nu 120 km, cât se urmărea. Se hotărăşte continuarea cercetărilor. Peste un an este gata încă o piesă.
Botezat „Grosse Bertha”, noul tun, cu un calibru de 21 cm, întrece tot ceea ce construise până atunci omenirea în materie de tunuri.
Numai ţeava măsura 34 m, având un diametru exterior de circa 1 m şi o grosime de 40 cm, care se micşora spre gura ţevii. Greutatea totală era de 750 de tone pe o suprafaţă de 12 mp. Fiecare obuz era prevăzut cu un focos percutant obişnuit şi unul auxiliar, care funcţiona în eventualitatea răsturnării obuzului pe traiectorie. Viteza de tragere era de o lovitură la un sfert de oră. Fiecare lovitură costa 35 000 mărci. Alte amănunte tehnice: se calculase viaţa ţevii la 65 lovituri şi în acest scop se determinase lărgirea ei progresivă, produsă de fenomenul uzurii. Ca urmare, obuzele au fost construite în calibre diferite, în ordinea în care trebuiau trase, de la 21 cm, pentru prima lovitură, la 23,5 cm pentru ultima (a 65-a). Lungimea progresivă – de la 85 cm la 111 cm, greutatea fiind de la 100 kg la 115 kg.
Nu se ştie exact câte piese au fost fabricate. Dacă se ţine seama de numărul de lovituri trase asupra Parisului şi împrejurimilor (320) rezultă că au fost folosite cel puţin 2 tunuri.
Pentru camuflajul tragerii, 30 de baterii de toate calibrele erau instalate în jurul acestui uriaş instalat în pădurea Crepy. Toate trebuiau să tragă la plecarea unei lovituri asupra Parisului. Pentru protecţia terestră, frontul a fost întărit; în plus, s-a dat pentru apărarea apropiată un batalion de infanterie sub ordinele comandantului de baterie, care a ocupat o poziţie intermediară între front şi piesă. Pentru protecţia aeriană, 10 escadrile de vânătoare au fost puse la dispoziţia comandantului de baterie: un baraj aerian a fost stabilit în permanenţă în faţa pădurii Crepy.
Observarea tirului era făcută de un agent principal de spionaj, un german instalat la Paris. De aici, el comunica, prin telefon, la Morteau, locul unde cădeau loviturile; de acolo erau transmise în Elveţia, prin releu, şi, în sfârşit, la baterie, prin telefon. În mai puţin de un sfert de oră după sosirea informaţiei, se făcea corecţia şi o nouă lovitură pleca.
Care a fost eficienţa bombardamentelor? Din punct de vedere material, efectele au fost neînsemnate. Din punct de vedere moral, după o scurtă perioadă de criză, produsă de pierderi şi de surpriza noii arme germane, populaţia Parisului s-a liniştit. Sacrificiile materiale şi în oameni ale germanilor n-au fost răsplătite pe măsură. La câteva zile după prima tragere, bateriile franceze au identificat amplasamentul şi au supus regiunea unui foc ucigător, care a provocat pierderi grele bateriilor germane şi chiar personalului bateriei „Grosse Bertha”.
