ALTFEL . info

Spune lucrurilor pe nume, fara mânie si fara patima !

Capriciile gradelor mari

Aburii beţiei

Plutarh povesteşte că Alexandru Macedon (356-323 î. Hr.) „...deşi era în societate cel mai plăcut dintre toţi regii (...), la băutură se făcea neplăcut şi prea fălos din pricina mândriei”. Aflaţi la Maraconda (Samarkandul de astăzi), la una din petrecerile obişnuite care le umpleau timpul, căpitanii lui Alexandru s-au pornit într-un şuvoi de laude la adresa acestuia. Cleitos, una dintre cele mai reprezentative figuri ale armatei macedonene, s-a împotrivit acestui cor de lăudători, ceea ce l-a înfuriat cumplit pe Alexandru. Cuprins de aburii beţiei, regele s-a aruncat asupra lui Cleitos, dar cei din jur reuşiră să-i despartă. Nu pentru mult timp, pentru că Alexandru a smuls o lance de la un soldat din gardă şi o înfipt-o în trupul lui Cleitos, omorându-l astfel pe cel care, la Granicos, în bătălia cu perşii, îi salvase viaţa. Regretele regelui au fost tardive. Arrian povesteşte că Alexandru ar fi încercat să se sinucidă „pentru că nu mai înţelegea să trăiască după ce-şi omorâse prietenul la beţie”.

Idoli

Celebrul general cartaginez Hannibal (247-183 î. Hr.) avea în permanenţă pe masa sa de campanie – ca geniu protector – o figurină din bronz reprezentând chipul lui Hercule. Se spune că statueta respectivă fusese sculptată de însuşi Lysipp, special pentru masa de campanie a lui Alexandru cel Mare. Nu se ştie de unde până unde a ajuns această statuetă în posesia lui Hannibal. Oricum, apropierea celor două mari personaje ale istoriei antice are simbolistica şi tâlcul ei.

Generozitate de general

Celebrul general Marcus Antonius (82-30 î.Hr.) era – după cum povesteşte Plutarh – extrem de generos, „ceea ce a făcut începutul spectaculos al puterii sale (...); avea mână largă şi nu se uita cât dăruia soldaţilor sau prietenilor.” Potrivit istoricului Plutarh, Antonius ar fi dat ordin să i se ofere unuia dintre prietenii săi un milion de sestreţi. Administratorul, pentru a-i arăta câte de mare este această sumă, i-a aşternut banii în drumul său. Înţelegându-i intenţiile, Antonius i-a spus: „A, îmi închipuiam că un milion de sestreţi e mai mult! E prea mică suma asta, aşa că mai adaugă încă pe atâta!”

Strănutul interzis!

Se spune că generalului britanic Bernard Low Montgomery (1887-1976) nu-i plăcea să audă în strănutând şi tuşind în preajma sa. De aceea, el îşi începea lucrările de stat-major, anunţându-şi colaboratorii că au la dispoziţie... două minute ca să tuşească şi să strănute. După ce minutele au trecut, tusea şi strănutul erau interzise.
Fumatul era, de asemenea, interzis la consfătuirile de stat-major. Într-o zi, ofiţerii au rămas uluiţi când l-au auzit pe şeful lor spunându-le că, în mod excepţional, pot să-şi aprindă o ţigară. S-au dumirit după câteva minute, când l-au văzut pe Winston Churchill intrând cu veşnica-i ţigară de foi în gură.

Secretomanie...

Mahomed al II-lea (1451-1481), cuceritorul Bizanţului, era un personaj enigmatic, care nu îngăduia cu uşurinţă să i se citească în suflet, fiind o personalitate mult mai complexă decât au descris-o biografii săi. În primăvara anului 1461, din măreţul Bizanţ mai supravieţuia încă minusculul „imperiu” al Trapezuntului, pentru cucerirea căruia Mahomed al II-lea pregătise o expediţie în cea mai mare taină. Întrebat de unul dintre judecătorii militari, alături de care călărea, încotro se îndreaptă, sultanul îi răspunse: „Dacă un fir de păr din barba mea ar şti, l-aş smulge şi i-aş da foc!”

Înălţimea Sa, regele...

Frederic Wilhelm (1713-1740), „Regele-Sergent”, cum a fost botezat de contemporanii săi, a pus bazele unei armate prusace considerabile de care va profita în special urmaşul său Frederic cel Mare. Frederic Wilhelm nu făcea un secret din pasiunea sa pentru soldaţii înalţi. „Cel ce îmi trimite soldaţi înalţi, spunea el, poate să facă din mine orice vrea.” Astfel, a creat la Potsdam un regiment de giganţi compus din peste 3000 de oameni (în care cel mai scund avea 1,80 m şi cel mai înalt 2,70 m), pe care obişnuia să-i instruiască el însuşi. A încercat chiar (fără prea mult succes) să obţină o nouă generaţie de giganţi prin căsătoria soldaţilor săi cu femei foarte înalte. Se spune că atunci când era bolnav, îl înveselea marşul pe care cei mai înalţi soldaţi îl executau în jurul dormitorului său.

Generali la înviorarea de dimineaţă

Celebrul general britanic Bernard Montgomery (1887-1976) considera că forma fizică este un lucru esenţial pentru un militar şi nu ezita niciodată să acţioneze în consecinţă. La întoarcerea sa în Anglia, după triumful african asupra generalului german Erwin Rommel, Monty impuse trupelor sale o alergare săptămânală în teren variat pe o distanţă de 11 km. Generalii lui primiră acest ordin cu entuziasm, dar făcură o figură plouată atunci când Monty adăugă, ca şi cum era de la sine înţeles, că şi ei trebuie să alerge împreună cu soldaţii. Şi ca lucrurile să fie şi mai clare, Monty însuşi era prezent, în fiecare dimineaţă, la înviorare, alergând cu uşurinţă cei unsprezece kilometri.

În birou cu duşmanul

În biroul de campanie al generalului Montogomery putea fi văzută, pe un perete, fotografia generalului german Erwin Rommel. Nu era câtuşi de puţin o dovadă de afecţiune. Dimpotrivă, Montgomery voia ca această poză să-i amintească mereu ce adversar redutabil îl aştepta pe ţărmurile Franţei, unde urma să aibă loc, la 6 iunie 1944, debarcarea trupelor aliate în Normandia. Chipul lui Rommel, comandantul Zidului Atlanticului, îi menţinea atenţia mereu trează.

Nepotrivire de orar!

Într-o seară, generalul Montgomery, care se culca devreme şi se trezea devreme, este chemat la telefon de primul ministru Churchill, care se culca târziu şi se trezea târziu. Churchill îi cere generalului să vină la el la douăsprezece noaptea ca să examineze împreună câteva chestiuni importante – era cu puţin înainte de debarcarea în Normandia. „Mi-e imposibil, excelenţă!” – îi spune Montogomery. La douăsprezece noaptea voi fi de mult în pat. Mi-e absolut imposibil!”
Churchill insistă cât insistă, apoi închide telefonul.
Acest episod îmi aminteşte de o altă întâmplare, diametral opusă, care îl are în prim-plan pe Hitler şicare s-a consumat în momentul debarcării trupelor aliate în Normandia. Fuhrerul era un om extrem de dificil şi imprevizibil. El îşi organizase viaţa după reguli foarte stricte, pe care nimeni n-ar fi îndrăznit să le încalce: se trezea la ora 11, dimineaţa; la prânz participa la consfătuirea de stat-major; lua dejunul la ora 16.00; urma, spre miezul nopţii, o nouă consfătuire de stat-major; se culca la orele patru, dimineaţa. În momentul declanşării debarcării aliaţilor în Normandia (6 iunie 1944), fuhrerul dormea. Deşi pericolul era evident, nici unul dintre mareşalii şi generalii săi nu a îndrăznit să-l trezească, pentru a pune în mişcare diviziile Hitlerjugend şi Panzer-lehr, aflate exclusiv la dispoziţia fuhrerului.
La ora 10, când cineva s-a încumetat, în sfârşit, să-l trezească pe Hitler, totul era pierdut!

Parfum pe câmpul de luptă

Lui Napoleon îi plăcea să se parfumeze din belşug cu apă de colonie, ajungând să consume circa 30 de flacoane pe lună. El preţuia atât de mult parfumul încât, înaintea fiecărei bătălii, lua câte o înghiţitură de apă de colonie pe care o îndulcea cu o linguriţă de zahăr.

Generalul... cow-boy

Generalul Dwight Eisenhower era pasionat de povestirile cu cow-boys. În timpul celui de-al doilea război mondial, în rulota sa, se găsea întotdeauna un teanc de romane despre Vestul Sălbatic.

Dumitru Roman