Dintr-o antologie a gafelor militare n-ar trebui să lipsească acele episoade care dezvăluie neputinţa unor comandanţi de a se desprinde de o idee greşită, indiferent de riscurile care le-ar presupune aplicarea ei. Rândurile de faţă îl au ca erou pe generalul Alfred von Schlieffen, şeful Marelui Stat Major al armatei germane între anii 1891-1905.
În ianuarie 1909, în publicaţia "Deutsche Revue" apărea un articol anonim care protesta împotriva schimbărilor pe care generalul Moltke, noul şef al Marelui Stat Major german, le făcuse în planul de atacare a Franţei, lăsat de succesorul său, generalul Alfred von Schlieffen. După tonul articolului, s-a presupus că autorul lui nu putea fi decât Schlieffen însuşi. În articol erau dezvăluite, dacă nu amănuntele, cel puţin ideile de bază ale "colosalului Cannae" pe care armata germană îl pregătea împotriva armatelor franceză şi engleză. După ce a citit articolul (pe care un student de la Camberley îl semnalase comandamentului englez), generalul Henry Wilson ar fi remarcat în treacăt: "Foarte interesant!"
Despre ce era vorba? Fascinat până la obsesie de genialitatea strategiei aplicate de celebrul general cartaginez Hannibal (247-182 î.Hr.) în bătălia de la Cannae (216 î.H.), generalul Schlieffen era convins că aceasta se potriveşte ca o mănuşă războiului fulger pe care Germania îl pregătea împotriva Franţei şi Rusiei. Influenţat de Clausewitz, supranumit oracolul gândirii militare germane, Schlieffen susţinea că, într-un război pe două fronturi, "întreaga Germanie trebuie să se arunce asupra unui singur duşman, cel mai puternic, mai viguros şi mai periculos, iar acela nu putea fi decât Franţa". Pentru a-şi anihila succesiv adversarii, generalul german preconiza o ofensivă cu principalele forţe pe Frontul de Vest (Belgia şi Franţa) şi o defensivă pe Frontul de Est (în Prusia).
În acest scop, Schlieffen se fixase asupra strategiei folosite de Hannibal în bătălia de la Cannae. Chiar dacă trecuseră mai bine de două mii de ani de la dubla încercuire a romanilor, la Cannae, de către armatele lui Hannibal, timp în care lumea militară cunoscuse transformări profunde, şeful statului major german era ferm convins că principiile strategiei au rămas neschimbate. Într-o bătălie – susţinea el – obiectivul principal nu-l constituie atacul frontal asupra inamicului. Esenţialul este să-i zdrobeşti flancurile şi să desăvârşeşti distrugerea lovindu-i spatele. Astfel, sub Schlieffen, încercuirea după modelul Cannae devenise fetişul Marelui Stat Major german, iar atacul frontal anatema lui. Bătălia decisivă, de care vorbea Clausewitz, cerea învăluirea. De aceea, Schlieffen insista ca flancul drept să ajungă departe, în vest, până la Lille, pentru ca învăluirea Franţei să fie completă. Au rămas în istorie cuvintele sale: "Când intraţi în Franţa, ultimul om de pe partea dreaptă să atingă cu mâna apa Mânecii!"
Primul plan de operaţii, formulat în 1899, prevedea traversarea Belgiei pe la est de Meuse. Devenind tot mai amplu de la un an la altul, planul ajunsese în 1905 la o vastă manevră de întoarcere pe aripa dreaptă, prin care armatele germane urmau să traverseze Belgia, de la Liege la Bruxelles, înainte de a o lua spre sud şi a se îndrepta spre Franţa. Se miza totul pe o victorie rapidă. Planul definitiv, din 1906, preconiza şase săptămâni şi şapte optimi din forţele armate ale Germaniei pentru zdrobirea Franţei şi doar o optime pentru a rezista în faţa unui eventual atac al Rusiei.
Întrucât nu avea suficiente divizii pentru o dublă învăluire a Franţei, Schlieffen alcătui o puternică aripă dreaptă, care să se desfăşoare pe cele două maluri ale Meusei, să brăzdeze întreaga Belgie, să traverseze frontiera franco-belgiană pe toată lungimea sa şi să năvălească asupra Parisului de-a lungul văii râului Oise. Grosul trupelor germane urma să surprindă trupele franceze în bătălia decisivă de anihilare. Un element esenţial al planului era aripa stângă germană din Alsacia-Lorena, deliberat slabă, pentru a-i atrage pe francezi în această regiune, ca într-un “sac”, între Metz şi Vosgi. Schlieffen trăia astfel cu speranţa că, în timpul desfăşuării bătăliei, aripa stângă a armatelor sale va putea declanşa un contraatac pentru a realiza o dublă încercuire. Exact ca la Cannae!…
Generalul german nu va apuca niciodată să-şi vadă visul împlinit. După ce iese la pensie, în 1906, îşi petrece ultimii ani din viaţă scriind despre “colosalul Cannae”, îmbunătăţindu-şi planul şi întocmind memorii după care să se călăuzească succesorii săi. În 1913, Schlieffen moare. Se spune că înainte de a-şi da ultima suflare ar fi murmurat: “Totul e să fie întărit flancul drept!"
Succesorul său, generalul Moltke, a menţinut “planul Schlieffen”, dar, ca să fie sigur în toate zonele de operaţii, a luat în fiecare an forţe din flancul drept pentru a le ataşa celui stâng, încălcând astfel crezul exprimat de Schlieffen pe patul său de moarte. Oricum, şi într-un caz şi într-altul, Germania n-ar fi avut nici o şansă de izbândă. Ceea ce a urmat, se ştie.
În ianuarie 1909, în publicaţia "Deutsche Revue" apărea un articol anonim care protesta împotriva schimbărilor pe care generalul Moltke, noul şef al Marelui Stat Major german, le făcuse în planul de atacare a Franţei, lăsat de succesorul său, generalul Alfred von Schlieffen. După tonul articolului, s-a presupus că autorul lui nu putea fi decât Schlieffen însuşi. În articol erau dezvăluite, dacă nu amănuntele, cel puţin ideile de bază ale "colosalului Cannae" pe care armata germană îl pregătea împotriva armatelor franceză şi engleză. După ce a citit articolul (pe care un student de la Camberley îl semnalase comandamentului englez), generalul Henry Wilson ar fi remarcat în treacăt: "Foarte interesant!"