În dimineaţa de 6 iunie 1944, pe toată lungimea plajei Omaha, din Normandia, asaltul americanilor s-a transformat în dezastru. Peste tot, luptătorii care reuşiseră să ajungă pe faleza nisipoasă, înţesată cu o sumedenie de baraje genistice pe care trupele germane le plantaseră, din timp, sub supravegherea şi cu ingeniozitatea mareşalului Rommel, s-au pomenit sub tirul ucigător al mitralierelor, armelor automate şi tunurilor inamice. Nimic din antrenamentele minuţioase desfăşurate înaintea asaltului nu se mai potrivea cu ceea ce se petrecea în această zi teribilă care avea să intre în istorie drept “ziua cea mai lungă”.
Tancurile amfibii care, potrivit planului, trebuiau să-şi facă apariţia pe plajă şi să izbească cu forţa lor obstacolele inamice, apoi să susţină valurile de atacatori, erau demult pe fundul mării.
Ce s-a întâmplat, cum s-a produs acest dezastru? Totul a pornit de la ideea de a transforma tancurile Sherman în mijloace amfibii, care, lansate la o anumită depărtare de plajă, urmau să se deplaseze pe sub apă şi să apară impetuos direct pe uscat, surprinzându-i şi îngrozindu-i pe apărătorii germani. Episoade de luptă anterioare – dintre care eşecul de la Dieppe era cel mai proaspăt în memoria americanilor şi englezilor – arătaseră că navele care transportau tancuri s-au dovedit a fi extrem de vulnerabile în momentul debarcării. O singură lovitură din partea inamicului însemna nu numai pierderea unei nave, dar şi a tancurilor. De aceea, soluţia pentru a reduce riscurile era dispersarea ţintelor, respectiv a tancurilor. Aşa a apărut ideea adaptării tancurilor Sherman, astfel încât să poată înainta pe sub apă. Încântat de o demonstraţie reuşită a specialiştilor, însuşi generalul Eisenhower a susţinut planurile de fabricare a tancurilor amfibii. În câteva săptămâni, pe porţile uzinelor americane au ieşit câteva sute de tancuri care au luat drumul Angliei.
Dar, aceşti coloşi din beton şi oţel, de câte treizeci şi patru de tone fiecare, nu erau pregătiţi să navigheze pe vreme proastă. Nimeni însă nu şi-a dat osteneala să-i încerce pe o mare agitată. Dacă în sectorul Utah, tanchiştii au avut noroc, reuşind să ajungă la mal, pe plaja Omaha acţiunea a sfârşit într-un eşec total.
Primele patru tancuri s-au scufundat cu echipaje cu tot chiar în momentul în care au fost lansate în mare la cinci kilometri de plajă. Astfel, în doar trei minute au fost pierdute douăzeci şi şapte de tancuri din cele treizeci şi două care aveau misiunea să deschidă drumul oamenilor Diviziei 29. Doar două au reuşit să ajungă până la plajă. Alte trei au scăpat de la înec datorită unui incident să-i zicem norocos: un val puternic a izbit violent nava de debarcare provocând ciocnirea tancurilor între ele şi ruperea saltelelor pneumatice. Dându-şi seama că lansarea în mare ar fi însemnat scufundarea sigură a amfibiilor, comandantul navei a decis să le ducă până lângă plajă şi să le debarce direct pe uscat. Extrem de riscantă pentru navă, acţiunea a reuşit! Din păcate, fără folos! Abia lăsate pe plajă, tancurile au fost luate în primire de tunurile germane şi trimise pe …lumea cealaltă cu echipaje cu tot. Nici tancurile aduse până la mal de alte opt nave de debarcare nu au avut o soartă mai bună. Artileriştii germani le-au transformat rapid în mormane de fiare şi beton.
La 6 iunie 1944, plaja Omaha a devenit, în mai puţin de o oră, cimitirul a peste cincizeci de tancuri amfibii. O pierdere insignifiantă, desigur, dacă o comparăm cu uriaşul tribut plătit celei mai mari conflagraţii pe care a cunoscut-o până acum omenirea.
