Aseară am revăzut, întâmplător, “Zorba grecul”. Il mai văzusem de vreo saptesprezece ori, dacă nu mai mult. Nu credeam să fie ceva în filmul ăsta care să nu-mi fie cunoscut până în cele mai mici amănunte. Si totusi…Nu-mi amintesc să fi stiut vreodată că printre multele porecle ale lui Zorba se afla si “Epidemie”. I se zicea asa, după propria mărturisire, pentru că pe ce punea el mâna, pe unde trecea, se dărâma. El, care zicea că se pricepe la toate si la orice! Desigur, la fiecare vizionare a acestui film am descoperit lucruri pe care nu le observasem anterior si am captat întelesuri pe care nu le sesizasem mai înainte. Acum, pentru că stiu cum decurge filmul, am observat cu câtă migală si-a construit personajul cel care i-a dat viată. As îndrăzni a zice că Zorba ăsta întruchipează însăsi viata. Cu entuziasmul lui fată de aproape orice, cu formidabila întelegere fată de durerile altora, cu zâmbetul sub care încearcă să-si ascundă propriile dureri. Cu loialitatea lui, pe care numai la viată o mai poti întâlni. Căci numai ea ne mai iartă si ne îngăduie toate cele ce le facem, fără să ne trădeze, fără să ne vândă, ci doar îndemnându-ne, din când în când, să mai si trăim. Chiar dacă stie că în urma noastră totul se va dărâma! Am retinut un dialog dintre Zorba si “Boss”.
Zorba: Boss, ai încredere în mine?!
Boss: Da!
Zorba: Boss, dar eu te-as putea distruge!
Boss: Imi asum acest risc!
Finalul se stie. Zorba l-a distrus pe “Boss”. Intr-un fel, căci în alte feluri doar l-a descătusat! Păi n-a fost ăsta un dialog între oricare dintre noi si viată? Nu ne asumăm noi riscul de a trăi? Si nu ne termină pe noi viata? Da, dar numai după ce-o trăim!
Trăiti!!!
