Microbuzul aleargă pe şoseaua încinsă. Inăuntru este răcoare şi muzică. Pentru scurt timp, lumea a uitat că afară este prăpăd de căldură. Localnicii se întorc la treburile lor. Nu se mai miră de mult de ciudăţeniile turiştilor---tânărul acela are ghete în picioare, celălalt are părul vopsit verde---aşa o fi la ei, mamă! Am ajuns! La Vama! Vin în fiecare an. Vreau să ştiu cât am îmbătrânit. Vreau să ştiu dacă încă mă simt bine în lumea de aici. Si, dacă da, plec mulţumită că a trecut un an peste mine, nu peste sufletul meu. Cobor pe strada care duce la mare. Nu este asfaltată şi sandalele se încarcă de colbul alb şi încins. Nimic schimbat! Cuprind cu ochii toată lungimea străzii. Intr-un colţ, o tânără iţi face cu răbdare şi pricepere o coafură afro, lângă ea o alta vinde podoabe făcute de ea. Frumoase, şi lumea cumpără. Lumea aceea pestriţă ---tineri şi mai puţin tineri---merge în aceeaşi direcţie, spre plajă. Aici, umbrelele din stuf răsar ca nişte ciuperci uriaşe din nisipul încins. “Din partea casei”- ne îmbie un tânăr să folosim chez-longurile. Multe se schimbă la Vama, dar marea şi muzica vor rămâne mereu fără egal. Aici, marea nu este sufocată şi încorsetată de diguri diforme şi fără rost. Te-ar fura nemărginirea, dacă muzica de la "Impuţitu” sau "El Comandante" nu te-ar chema la mal. Se face seară, dar aici plaja nu se goleşte. S-au aşezat cuminţi cât mai aproape de mal. Parcă ar fi statuile din Insula Paştelui. Poate şi ele aşteaptă ceva, aşa cum lumea din Vama aşteaptă răsăritul Lunii. Un dovleac portocaliu sare pe valurile jucăuşe, apoi se ridică şi-şi caută locul de unde să patroneze încă o noapte-nenoapte, aici în Vama. Am dansat, am cântat şi am băut bere. Ce bine că pot spune: “A trecut un an peste mine, dar nu peste sufletul meu”!
