Această poveste nu am scris-o eu şi nici nu ştiu cine a scris-o. Mi-a parvenit pe acolo pe unde se strecoară, mai nou, în casele şi în sufletele noastre, toate prostiile şi toate înţelepciunile omenirii-prin internet. Nu ştiu de la cine, nu ştiu de ce. Atât de mult m-a impresionat interior această poveste, încât nu mai pot să o ţin doar în mine.
*********
Acu' douăzeci de ani lucram ca taximetrist ca să mă întreţin. Când am ajuns la 2:30 a.m., clădirea era acoperită de întuneric, cu excepţia unei singure lumini la parter. In asemenea circumstanţe, mulţi taximetrişti ar claxona o dată sau de două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulţi oameni care depindeau de taxi, ca să pot proceda aşa. Dacă nu mi se părea nimic periculos, întotdeauna mergeam la uşă.
Deci am mers şi-am bătut la uşă. " Doar un minut" răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani, stătea în faţa mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu o bucată de catifea prinsă pe ea, precum personajele filmelor din anii '40. Lângă ea era o valiză mică de plastic. Apartamentul arăta ca şi cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearceafuri. Nu se vedea nici un ceas pe pereţi, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi.
Intr-un colţ era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticlă.
"Aţi putea să îmi duceţi bagajul până la maşină?" zise ea.
Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitate.
"Nu e mare lucru" i-am zis eu. " Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca şi mama mea să fie tratată".
" Oh, sunteţi un băiat aşa de bun!" zise ea.
Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresă, şi apoi m-a întrebat: " Aţi putea să conduceţi prin centrul oraşului?"
"Nu este calea cea mai scurtă" am răspuns eu rapid.
" Oh, nu conteză" spuse ea. " Nu mă grabesc. Eu acum merg spre azil...".
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteietori... " Nu mi-a mai rămas nimeni din familie..." a continuat ea." Doctorul spune că nu mai am mult timp...". In tăcere am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit. "Pe ce rută aţi vrea să merg?" am intrebat.
Pentru următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca liftieră. Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care fusese, cândva, o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în faţa unora clădiri sau colţuri de stradă şi sta acolo, în întuneric, contemplând în tăcere. Când prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus deodată:
"Sunt obosită... Hai să mergem."
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o clădire ieftină, ca o casă mică , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi când am ajuns acolo. Erau atenţi şi concentraţi asupra fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la uşă . Femeia a fost aşezată într-un scaun cu rotile.
"Cât vă datorez?" a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.
"Nimic" am zis eu.
" Dar trebuie şi tu să te întreţii."
"Nu vă faceţi griji... sunt şi alţi pasageri" am răspuns eu.
Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat şi am îmbrăţişat-o. Ea m-a strâns cu putere.
" Ai oferit unei femei în vârstă un mic moment de bucurie" spuse ea. "Mulţumesc!"
I-am strâns mâna şi am plecat în lumina dimineţii. In spatele meu, o uşă se închise... Era ca sunetul de încheiere a unei vieţi...
Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pierdut în gânduri... Pe parcursul zilei de-abia puteam vorbi.
Uitându-mă în urmă, nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă. Suntem conditionaţi să credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor momente măreţe, dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere, frumos împachetate în ceea ce ar putea părea ca fiind ceva neînsemnat.
