Ca sa-mi treacã de perdaful pe care mi l-a tras un amic aflat, probabil, într-o stare de obosealã avansatã, întrucât, în mod normal, ar fi fost mai îndreptãţit sã şi-l tragã singur, m-am dus la Kitaro, sã vãd cum e cu “Globalizarea prin muzicã”. Când am nevoie de spaţiu ca sã respir, ascult melodia lui cu iz peruan. Atunci, simt în nãri aerul tare al munţilor şi-mi simt paşii obosind pe creste, simt cã, de aş deschide braţele, aş zbura asemeni condorilor. Lin, lin, deasupra vieţii mele pãmânteşti. Dacã aş pierde o panã din aripã, ar scrie pe nemãrginirea albastrã povestea mea. Cine sunt eu, moşii şi strãmoşii mei şi strã-strãmoşii. Sunt toţi în mine. I-am purtat mai repede sau mai leneş prin viaţã. Acum, i-am dus sus. Exerciţiu pentru o fazã viitoare. Cobor din caruselul muzicii, mã cheama cotidianul. Din nou, lumea-lume nu va şti cã trec pe lângã ea ca o nãlucã, pentru cã, de fapt, sunt sus şi zbor asemeni condorilor....liiinnn!
