Tot în metrou m-a prins şi asta. Poate e greu de crezut, dar jur cã eu nu locuiesc nici în metrou nici la gurile de intrare în metrou! Doar inspiraţia mea locuieşte acolo, însã pot depune mãrturie cã nu are pungã cu aurolac!
In mulţimea apatico-sictiritã din metrou, un tinerel fãcea notã discordantã. Avea o bucãţicã paralelipipedicã, neagrã, în mânã. Se uita la ea şi zâmbea. Apoi dãdea cu degetele în ea şi se oprea încruntat. Dupã o vreme izbucnea în râs. Si tot aşa, şi tot aşa. Mãi, m-am uitat atent! Nu era nimeni cu el, nu vorbea nimeni cu el. Când am povestit cuiva aceastã întâmplare a bufnit în râs. Am crezut iniţial cã se transmite bufnitul în râs al acelui tânãr prin viu grai, adicã îl transmisesem eu povestind! Numai cã cel ce râdea de povestea pe care i-o spusesem râdea de mine. Cicã: “Si ce te miri aşa? Ala dãdea sms-uri!”. Se poate sã fi dat sms-uri, dar chestia asta mi-a amintit ceva din copilãrie. In sat trãia unu cãruia i se zicea “alu Flenderu”. N-am ştiut niciodatã de ce. Asta umbla cu o bucatã de lemn în mânã, cam cât aia cu care dãdea sms-uri tânãrul din metrou. Mergea cu bucata aia de lemn în mânã şi râdea. Din când în când dãdea cu degetele în ea, ca şi când ar fi apãsat pe clapele unui pian, sau acordeon, fãcea mãrunt din buze, ca şi când ar fi vorbit singur, dupã care devenea serios şi apoi iar izbucnea în râs. Lumea zicea cã e nãrod, dar acuma stau şi mã întreb dacã nu cumvã şi ãla “alu Flenderu” dãdea sms-uri. Cui? Pãi ãsta din metrou cui dãdea? Numai el ştia cui. Cred cã şi “alu Flenderu” ştia, dar nimeni nu-l întreba, doar râdeau de el. Nu m-aş mira dacã aş afla vreodatã cã “alu Flenderu” discuta cu extratereştrii. Sau cu unii care trecuserã p-acilea, pe Pãmânt, şi plecaserã.
