Asta este tot ce-mi trece prin cap dupã ce am citit interviul cu Teo Trandafir din Jurnalul Naţional. Citind acel interviu, aveam impresia cã urmãresc un film în care personajul, cu ochii mari şi nedumeriţi, descoperã tot felul de ciudãţenii neaşteptate, neimaginate, negândite şi de neînţeles. Le vede, le pipãie sã se convingã cã sunt reale, se dã mai înpoi, se uitã la ele de jos în sus, încearcã sã fugã dar alea sunt peste tot, se zbate, şi, la un moment dat, obosit, personajul se opreşte, ridicã ochii spre cer şi urlã. Un urlet mai ceva ca al lui Tarzan. Un urlet prelung, la capãtul cãruia toate minunile care îl înconjuraserã se fac mai mici, unele dispar, iar personajul simte cã se relaxeazã şi, liniştit, pleacã mai departe cu paşi rari, amintindu-şi, totuşi, de…un prieten.
