Dacã a fost vreo mâncare pe care am urât-o încã de mic, asta a fost iahnia de cartofi. Vai ce se mai chinuia biata mamare, Dumnezeu s-o odihneascã, şi ce se mai chinuiau mama şi mami, Dumnezeu sã le ţie, în încercarea lor lipsitã de orice şanse de a mã face pe mine sã mãnânc iahnie de cartofi! Dupã ce am plecat de acasã, pe ãia de prin şcolile prin care m-am perindat nici nu-i interesa dacã eu mãnânc sau nu aşa ceva. Ei îmi puneau în faţã iahnia de cartofi şi mã lãsau baltã, fapt pentru care am mâncat atâta pâine cu sare încât cred cã aveam numai saramurã în stomac!
Intre timp, m-am luat cu viaţa şi nici n-am observat când am mai sãrit peste vreo jumãtate de secol. Si ce mãnânc eu acuma cel mai bine? Aţi ghicit, dar nu vã înfoiaţi cã era previzibil! Parcã nici n-aş mai mânca altceva. Mai ales când e proaspãtã şi bine fãcutã. Si cu nişte sãlãţicã lângã ea, fie de varzã roşie, fie de salatã verde. Sau cu nişte murãturi.
De ce m-am apucat sã povestesc aceastã banalitate? Pãi nu aţi citit titlul? Este pentru copii. Cei care ştiu sã citeascã, sã citeascã singuri, iar celor care nu ştiu, sã le citeascã pãrinţii.
Copii, puneţi mâna şi mâncaţi iahnie de cartofi! Stiu cã nu vã place, ştiu cã e groaznicã, dar puneti mâna şi mâncaţi! Cãci, dacã nu mâncaţi acuma, când vi se dã cel mult o datã pe lunã, sau chiar mai rar, o sã pãţiţi ca mine şi o sã ajungeţî sã mâncaţi numai iahnie de cartofi. Cã nici eu nu vroiam sã mãnânc atunci când eram ca voi. Zãu!
