Am descoperit această poveste pe incitantul blog www.priviriinverse.ro , care lansase un concurs de poveşti. Acolo unde am publicat şi eu, anonim, acea poveste intitulată „FARA TITLU-3“ pe care o găsiţi aici, la INSOMNII, şi care, poate n-o să credeţi, a câştigat acel concurs.
Semnată de autor cu pseudonimul „Aiamică“, mi-a plăcut această poveste şi am obţinut acordul celui ce a publicat-o pentru a o prelua şi eu. Intr-un timp, am postat-o şi pe un blog care se numea http://altfel.wordpress.com pe care l-am lăsat în paragină. La vrema aceea, această poveste a atras un număr impresionant de comentarii şi aprecieri. O ofer acum şi celor care nu au citit-o acolo. Lecturare plăcută!
***
L-am văzut ieşind din casă. Părea abătut. L-am urmărit îndeaproape. S-a oprit de câteva ori, a scos telefonul din buzunar, a dat să formeze un număr dar s-a răzgândit şi a plecat mai departe. La un moment dat, a scos din buzunar un bilet şi l-a citit. M-am apropiat tiptil şi am citit peste umărul lui.
“Nu ştiu de când nu mă mai iubeşti, şi nici măcar nu mai are importanţă acum. Stiu însă un singur lucru: cândva m-ai iubit, şi asta contează. Pot să spun cu mâna pe inimă că mi s-a întâmplat şi mie în viaţă să mă iubească un bărbat. Târziu, pentru scurt timp, dar mi s-a întâmplat. Ti-am pricinuit necazuri, unele fără ştiinţă, altele ca să te rănesc aşa cum mă răneai tu pe mine. Am trăit ca un vulcan în anii ăştia, am fost ca două focuri, care mocneau şi care la o mică aţâţare izbucneau cu nişte flăcări care ajungeau până la cer. A fost frumos, zbuciumat, cu satisfacţii depline, cu certuri de credeam că unul din noi ajunge în spital. Tot ce a fost bun şi tot ce a fost rău a fost trăit la intensitate maximă, cu mare patimă. Probabil că Dumnezeu care ne-a unit consideră că e timpul să mai şi trăim, nu numai să ardem, aşa cum am făcut în ultimii ani, şi de aceea ne desparte. Iţi mulţumesc că m-ai iubit, îţi multumesc că m-ai strâns în braţe, îţi multumesc că m-ai sărutat, îţi mulţumesc că m-ai bucurat, îţi mulţumesc că ai facut parte din mine, îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat, îţi mulţumesc pentru că eşti aşa cum eşti. Pentru mine, eşti tot Făt-frumos care a venit la mine pe un cal alb şi care mi-a transformat visele în realitate, şi asta nu se va schimba. »
L-a băgat în buzunar şi a plecat. După nici doi paşi s-a oprit. A scos un alt bilet din buzunar. Mai îngălbenit, mai mototolit. A început să-l citească.
« Suntem ca două nave cosmice. Dumnezeu ne-a lansat pe orbite diferite, din locuri diferite şi la momente decalate în timp. Fie că aşa a vrut, fie dintr-o greşeală, amândorura ne-a fost implantat un subprogram astfel încât, dacă nu ne vom fi împlinit menirea, după foarte mulţi ani să ni se intersecteze traiectoriile. Iar atunci când am ajuns în aceeaşi zonă de navigaţie, ne-am simţit unul în preajma altuia. Ne-am rotit unul în jurul celuilalt, ne-am apropiat timid, ne-am supravegheat, ne-am zâmbit şi, deodată, am înţeles şi ne-am prăbuşit unul către celălalt. »
A scos şi celălalt bilet din buzunar, le-a mototolit şi le-a aruncat pe jos. După un pas, s-a întors, le-a ridicat, le-a netezit cu palma şi le-a băgat în buzunarul de la piept. A scos telefonul, a început să formeze un număr dar s-a oprit şi l-a închis. L-a băgat în buzunar şi a plecat mai departe. Abătut. Cu paşii rari, dar apăsaţi, aşa cum mersese întotdeauna.
